Patru zile în Bagdad

Iulie 2003

O mie de kilometri de deşert despart Amman, capitala Iordaniei, de Bagdad. Toropită, autostrada despică pământul uscat şi împunge orizontul, gonindu-l spre răsărit. Stânga şi dreapta drumului sunt gemene. Şoferul, un irakian blând, sătul de peisajul tern, aţipeşte când şi când. Piciorul i-a adormit de mult pe pedala maşinii, la o sută pe oră. Noi veghem ploapele irakianului şi tuşim zgomotos când începe să valseze din volan pe şoseaua dreaptă. Îşi cere scuze de fiecare dată. Neînţelegând teama noastră, ne spune că atâta timp cât suntem în Iordania nu e nici un pericol - Ali Baba pândeşte dincolo de graniţă. Mai târziu aveam să înţelegem de ce se tem şoferii pe cea mai periculoasă autostradă din lume.

Întoarcerea acasă

Al-Karamah, punctul de graniţă dintre Iordania şi Irak, se află la 380 de kilometri de Amman. Sute de maşini se înghesuie haotic spre cele două porţi de acces. Larma de claxoane refuză deşertul mut, punând stăpânire pe parcarea improvizată. Cele mai multe dintre autoturisme nu au număr de înmatriculare. Dacă vor reuşi să treacă, vor căpăta unul de Irak. Ciorchini de lucruri stau agăţate la limita echilibrului - maşini de spălat, frigidere, televizoare, cărucioare pentru copii, toate vechi şi triste. Mii de oameni se agită într-o arabă îngrijorată, păstrând în priviri rugămintea umilă de la ghişeul poliţistului. Majoritatea vor să-şi revadă familiile. Plecaţi ilegal, au rătăcit ani la rând în căutarea unui destin, cu aceeaşi rugă în priviri. Mâinile tremurânde despăturesc documente, le numără cu grijă şi le aşază în ordine, după mărime. Paşapoartele se rânduiesc în ordinea venirii la un ghişeu, de unde dispar câte zece pe o uşă care scârţâie şi se trânteşte de fiecare dată. Patru ore de aşteptare şi, după ce ne auzim numele prin microfonia difuzoarelor, plecăm extenuaţi. Al-Karamah nu a fost gândit pentru un astfel de flux, de fapt reflux, de oameni. După doi kilometri de no-man’s-land, intrăm în Irak, pe la Trebil. Controlat de americani, punctul de graniţă se trece în patru minute. Până la Bagdad mai sunt cinci ore de mers. După vamă, zeci de traficanţi înşiraţi pe marginea şoselei vând benzină şoferilor. Probabil cea mai ieftină benzină din lume. Un dolar american se schimbă cu 1500 de dinari irakieni, o cafea costă 1000, iar un litru de benzină între 20, cea traficată, şi 50 la puţinele benzinării rămase funcţionale după război, unde cozile sunt imense.

Trezit din amorţeală, şoferul nostru face plinul şi porneşte la drum, alăturâdu-se altor patru maşini. Motivul pentru care obiceiul străvechi de a merge în caravană s-a păstrat până acum este acelaşi - atacurile banditeşti. Aici hoţii se numesc generic Ali Baba. "Atacurile pe autostrada din deşertul irakian sunt aproape zilnice", ne spune şoferul, care nu mai picoteşte.

Bagdad

Oraşul celor 1001 de nopţi ne întâmpină la miezul zilei cu verdele ponosit de războaiele deşertului. Un cimitir de maşini în mişcare stârneşte praful, care se ridică până spre vârfurile moscheelor. Ruginite, peticite, cu geamuri sparte şi faruri oarbe, vehicule încăpăţânate să avanseze îşi fac loc cu opintiri de frână şi demaraj, băgându-şi botul căscat strâmb în coloanele nesfârşite. Nimeni nu se enervează, pentru că toţi fac la fel. Doar semafoarele clipesc făcând feţe-feţe, mirate de spectacolul străzii. Din loc în loc, indivizi agită telefoane celulare în aer şi fac semne trecătorilor, oferind singura modalitate de comunicare rămasă după război. Conexiunea prin satelit costă un dolar şi douăzeci de cenţi minutul. De regulă, convorbirea se prelungeşte peste măsură din cauza vacarmului rutier, spre satisfacţia operatorului ad-hoc.

Traficanţii de combustibil îşi golesc neîncetat canistrele, la aceleaşi preţuri derizorii. Pe lângă ei, ca la orice "staţie de benzină" care se respectă, tarabe cu băuturi reci îmbie cu apă, coca-cola sau alcool contrafăcut, de data asta la preţuri de prohibiţie. Intersecţiile mari sunt înconjurate de mesele celor care schimbă valută. Clientul numără doar un teanc de 150.000 de dinari, care reprezintă 10 dolari. Mai departe, numărătoarea se face pe cântar. Hârjoana micilor cerşetori din jur se opreşte când şi când. Copiii privesc fascinaţi la kilogramele de bani, apoi la noul posesor, implorându-l: "Mister-mister, money!".

Un vânzător ambulant de ceai şi şerbet se strecoară printre maşini ca să treacă de pe un trotuar pe altul. Negustorii de haine, ţigări sau mâncare îi fac semne familiare şi îl aşteaptă cu licoarea fierbinte. Lustragiii satisfac pedanţii cartierului, care răsucesc între degete şiragul de mătănii. Forfota se leneveşte încet-încet, tânguirile rugăciunilor de seară se pierd în ecouri triste, iar tarabele îşi înghit marfa pe întuneric. Oraşul respiră până la ora 23.00, oră la care americanii dau stingerea. Oricine e prins pe stradă este arestat până dimineaţa, ori împuşcat dacă nu respectă somaţiile.

Vinerea interzisă

În timpul zilei nu vezi soldaţii decât ori de departe, păzind obiective strategice de care te apropii doar cu aprobări speciale, ori gonind în maşini militare, indiferenţi la hărmălaia din jur. Iar oamenii din Bagdad se simt cumva protejaţi. Au două mari spaime - Ali Baba şi revenirea lui Saddam. Bahget Nassiem El Saidei, 43 de ani, este căsătorit şi are patru copii. Cel mai mare are 12 ani. Când vorbeşte despre Saddam Hussein privirea îi capătă luciri umede. Pentru că se ducea la slujba religioasă de vineri, Bahget a fost închis două luni împreună cu nevasta şi copiii, apoi patru luni singur. Au stat într-o celulă de nouă metri pătraţi, împreună cu alţi 6 deţinuţi, la închisoarea Rasse din Bagdad, locul în care se desfăşurau anchetele serviciului secret al lui Saddam. Din două în două zile era chemat la interogatoriu, bătut cu bâte în tibie şi electrocutat. "Nu cred că e vreo familie în Bagdad care să nu fi fost afectată în mod direct de teroarea lui Saddam. Alţii au stat ani de zile în închisoare, mult mai mult decât mine, dar suferinţele şi umilinţa la care mi-au fost supuşi copiii şi soţia sunt greu de uitat…" Singura aripă bombardată a închisorii Rasse a fost cea cu birourile administraţiei. Celulele rămase intacte au fost apoi devastate de furia mulţimii. Printre ruinele fostului sediu al terorii, vântul uscat răscoleşte acum file din mii de dosare, amestecând destine aproape similare.

Statistici neoficiale estimează crimele regimului Saddam la aproximativ trei milioane de morţi, fără să pună la socoteală criminalii de drept comun şi victimele războaielor cu Iran şi SUA. Membrii organizaţiei "Committee for Free Prisoners", înfiinţată imediat după fuga lui Saddam, îşi propun să ajute familiile să-şi găsească rudele dispărute. Directorul, Ibrahim al-Idrisy, ne spune că au în lucru aproape 18 milioane de dosare recuperate din închisori. Ca şi în România, multe altele sunt pierdute sau inaccesebile, din cauza unor intervenţii "de sus". De asemenea, s-a încercat, ca şi la noi, arderea multora dintre ele. Hassan Kither Mohammed a dispărut în 1982. Fatima, sora lui, medic veterinar la Grădina Zoologică din Bagdad, a sperat că Hassan a reuşit să fugă din ţară. În luna iunie a anului acesta, "Committee for Free Prisoners" i-a înmânat dosarul fratelui ei. Hassan Kither Mohammed a fost arestat în 1982, pentru că mergea la moschee la slujba de vineri, şi omorât prin strangulare în 1983, în timpul anchetei. Avea 22 de ani.

Satul de vânzare

Institutul pentru Energie Nucleară se află la 20 de kilometri de Bagdad. Peste drum, un sat cu câteva sute de suflete răspândite în case mărunte, ca nişte bordeie din chirpici. Fiecare are o tăbliţă de lemn pe care scrie "De vânzare". Soliman Mosay Mahdi s-a mutat aici, în El Wardiaa, în urmă cu şase luni. Are 35 de ani, o nevastă şi 10 copii. Cel mai mic nici n-a împlinit un an. Ne invită în casă şi ne oferă un pahar cu apă. Îl refuzăm politicos, ţinând cont de avertismentul primit la plecare - să nu mâncăm şi să nu bem nimic în El Wardiaa. Mai mult, am fost sfătuiţi să nu atingem nici un lucru. Soliman zâmbeşte dureros şi nu insistă. Ne povesteşte resemnat că, după ce a fost bombardat institutul, în urmă cu trei luni, sătenii au furat containere în care era ţinut material radioactiv. El n-a luat decât o singură canistră pe care a folosit-o pentru apă timp de o lună. Speră ca măcar copiii să nu fie contaminaţi, deşi aparatele de măsură spun că întreaga zonă prezintă un grad ridicat de radioactivitate. Hotărâţi să vândă şi să se mute, localnicii aşteaptă în van cumpărători sinucigaşi, scrutând curios orice străin care le calcă pragul.

"…altfel, Irakul va sucomba în haos…"

Târâţi de mai bine de douăzeci de ani prin războaie, irakienii au învăţat să supravieţuiască, refuzând gândul morţii. Milioane de dispăruţi trăiesc în inimile milioanelor de supravieţuitori. Familiile tapetează zidurile cu fotografiile celor dragi, sperând în minuni cereşti. Gropile comune ascund orori de tip medieval. Cadavrele dezgropate învie groaza care i-a stăpânit 35 de ani.

Atâta timp cât Saddam Hussein este în viaţă şi liber, posibilitatea revenirii lui înspăimântă. Pentru locuitorii din Bagdad, prezenţa americană înseamnă absenţa lui Saddam. Localnicii acceptă că americanii au venit pentru petrol, gândindu-se că vor face ceva pentru ei în schimb. Cu ochii pierduţi în sclipirile fierbinţi ale paharului cu ceai, Bahget Nassiem El Saidei gândeşte cu glas tare: "Dacă vor să aibă succes în Iran şi Siria, vor trebui să dea un exemplu întregii lumi arabe, că venirea lor aici înseamnă ceva bun pentru poporul irakian. Trebuie să ne ajute să construim o societate democrată şi să punem bazele unei economii care să ne scoată din sărăcie, trebuie să-şi termine lucrarea, altfel, Irakul va sucomba în haos". Irakienii speră cu disperare în proiectul american. Ca şi românii în 1990, irakienii descoperă lucruri absolut noi, care contrazic fundamental modul de viaţă pe care l-au dus până acum. De câte ori se întâlnesc discută aprins, cu patimă în priviri, ore în şir, până când epuizarea argumentelor îi face să înţeleagă că fiecare are de lămurit înăuntrul lui ceva important. Atunci se aşterne tăcerea, iar sufletul li se zbate surd între tradiţionalismul anacronic în care au fost crescuţi şi modernitatea în lipsa căreia au ajuns la disperare.

După patru zile la Bagdad, cele 12 ore pe drumul de întoarcere la Amman le-am făcut în tăcere. Caravana, care se află la numai o jumătate de oră în faţa noastră, a fost atacată de hoţii lui Ali Baba. Celor patru echipe de televiziune care se aflau în şase maşini li s-au furat 7500 de dolari, tot echipamentul şi toate casetele înregistrate. "…altfel, Irakul va sucomba în haos…" - ecou recent dintr-o lume care cândva, în vremuri străvechi, se numea Mesopotamia, leagănul civilizaţiei. Acum, după 7000 de ani, poporul de aici se luptă să ajungă din urmă civilizaţia modernă.

***

În Ţara Nimănui, pe fâşia de doi kilometri dintre Irak şi Iordania, aproape 1000 de suflete, kurzi, iranieni şi palestinieni, trăiesc într-o tabără de refugiaţi. Îi revăd din goana maşinii făcându-ne semne cu mâna. E interzis să opreşti şi să-i asculţi. Pe un cearşaf întins pe doi pari scrie cu litere de-o şchioapă: "Noi, disperaţi, rugăm toţi şefii lumii să ne salveze de 25 de ani de viaţă oprimată!"