Fotojurnalismul în România

- Astăzi vom vorbi despre două momente care au marcat parcursul tău profesional: introducerea digitalului, la începutul anilor 2000, al doilea moment fiind, recesiunea, criza economică, începând cu 2008-2009.

În România, tranziția spre digital a fost relativ tardivă, orice nouă tehnologie ajungând mai târziu la noi. Înainte de introducerea digitalului, ne informam numai de pe net sau de la televizor, primele digitale fiind niște aparate mici, ca de vacanță, cu dischetă. Memoria dischetei era de 1.3 MB cred, rezoluțiile erau, deci, derizorii.

- Dischetă floppy?

Floppy, da. Așa au apărut primele aparate digitale în România. A reprezentat, indiscutabil, o performanță tehnologică, dar, mai ales, comercială. Dischetele fiind ieftine amatorii cumpărau, rezoluțiile erau însă mici. Pentru amatori era plăcut.

În primul rând, filmul presupune o multitudine de aspecte: bani, cunoștințe în privința alegerii filmului, deci un pic de experiență, și răbdare. Între momentul când faci fotografiile și până developezi, plus ratările inerente, trebuie să te înarmezi cu rabdare. Iar ratările, în cele din urmă, se dovedesc benefice! Lucrul pe film era ca o magie… nu știai ce faci. Îmi spunea un prieten foarte bun că fotografia e veselia orbului: nu vezi ce ai făcut decât după ce printezi. Așa era!, însă, treptat, venea un moment când, chiar dacă nu o vedeai, știai c-o ai, știai că ai poza! Era incredibil! Tot suspansul acela, care până la urmă era stres, căci era un suspans de zi cu zi, oră cu oră - ce o să îți iasă și ce n-o să-ți iasă… Te rugai, "Măcar una… Una, măcar…" -, tot suspansul momentelor ălora era special și te învăța foarte mult, te determina să ai grijă. Acum, cu digitalul, nu mai e chiar așa, pentru că ștergi, mai încerci o dată dacă mai poți, sau încerci alta, dacă nu ți-a ieșit prima sau încerci una și mai bună dacă prima nu e ok.

Apariția digitalului a fost extrem de bine venită, astea fiind diferențele între operarea pe film și digital.

La "Jurnalul Național", de exemplu, eram zece. N-aveau bani să cumpere filme, aşa încât, sistematic, când se terminau filmele, vreo săptămână-două, eram determinați să lucrăm pe resturi de film. Exemplu: dacă aveam un film de 36 de cadre și trăsesem numai 10, nu developam tot filmul; îl tăiam, la întuneric, şi developam doar porțiunea care ne trebuia. Rămâneau, deci, resturi în casete. Noi scriam, de regulă, cu carioca, pe limba filmului care rămânea afară, cam câte poziții mai sunt în casetă: 10, 5, 7. Erau perioade în care mergeam pe teren, cu toții, cu doar 5 sau 10 cadre la noi. Trebuia să fim foarte selectivi! Asta ne-a învățat mult la vremea respectivă, căci nu ne permiteam variante, trebuia să tragem cât mai eficient.

Apoi s-a introdus digitalul, iar primele digitale profesionale erau extrem de scumpe. Erau niște aparate fabricate în joint venture de Kodak și Canon. DCS-urile, renumitele aparate DCS, pe care le aveau doar agențiile străine. Noi ne uitam la ele cu poftă și curiozitate, ca la o navetă spațială. Ne gândeam că cine știe ce trebuie să știi, că trebuie să reînveți meseria pentru digital… În plus, nu ne pricepeam prea mult la calculatoare, iar digitalul nu însemna doar aparatul în sine, ci și abilitatea de a lucra pe calculator. Personal, nici Windows-ul nu știam ce este… Era altceva pentru noi…. Însă, încet, încet, ne-am obișnuit, tehnologia a avansat extraordinar de rapid, iar prețurile au început să devină accesibile.

În paralel, erau "teorii", discuții stupide, în care conservatorii spuneau: "Digitalul nu va atinge niciodată performanțele filmului, nu are viitor…" sau "Asta nu mai e fotografie!". Personal, le spuneam: "Nu suportul contează, ci ce ai pus pe suportul ăla, indiferent că e film, dischetă sau card". Important este, pe de-o parte, ce ai pus pe el, pe de altă parte, evident, performanțele digitalului, la început, nu erau, nici pe departe, cele de acum. Mă refer nu numai la rezoluții, ci şi la reacția la contrast, la diferențele mari de lumină… Or, investindu-se, cu siguranță, foarte mult în cercetare, tehnologia a avansat atât de mult încât captoarele au ajuns la performanțe similare filmului și ochiului omenesc. Sunt anumite zone în care, la ora actuală, digitalul depășește performanțele filmului, ceea ce este extraordinar! Le dădeam ca exemplu muzica: nu-ți mai pasă că Jimi Hendrix este pe vinil sau pe DVD. Muzica este aceeași și o apreciezi la fel de mult.

În prezent, foarte mulți debutanți doresc să se apuce serios de fotografie, începând cu filmul. Personal, îi sfătuiesc: "Nu începe pe film! Începe cu digitalul, pentru că filmul te va costa foarte mult. Accidentele de după developare sau developarea greșită te vor dezarma și vei abandona. Apoi, în mod normal, va trebui să înveți să mărești toate cadrele de pe film, pentru a vedea unde ai greșit, ce ai greșit și de ce ai greșit. Or asta costă, pe când cu digitalul înveți și, dacă îți place foarte mult, te orietenzi spre film." Digitalul oferă, indiscutabil, un ajutor extraordinar!

- Cum s-a petrecut la nivelul redacțiilor?

Greu. Redacțiilor nu le păsa de digital. Le spuneam cât costă o cameră și "Hai să cumpărăm!", dar reacția lor era: "Dă-i, tată, drumu’ pe film, n-avem bani!" Dacă se hotărau, in fine, să cumpere o cameră pentru un grup de patru fotografi, era mare lucru! Nu-și permiteau sau nu considerau că este necesar. Cu timpul, însă, au realizat și redacţiile importanţa digitalului și au început să cumpere aparate, să considere valoarea investiției. Cu atât mai mult cu cât, pe film, cheltuielile curente erau extrem de costisitoare! Trebuia să cumpărăm filme, substanțe, hârtie. În privinţa developării color și a hârtiei nu mai zic, era nebunie curată!

Treptat, nu s-au mai mărit fotografiile pe hârtie, se scanau. Au fost cumpărate scannere până când, în cele din urmă, redacțiile au realizat că filmul, developarea și scanarea erau un hibrid între digital și film. Evident, în timp, avea să câștige digitalul. Dar până au realizat redacțiile că trebuie să investească în digital, a fost greu…

- Ca reper temporal?

În 2002-2003, se lucra încă pe film, cu scanner. Cred că primele investiții au fost făcute de agenții: "Mediafax", și apoi "Rompres". "Adevărul" a fost, mai târziu, primul ziar care a cumpărat digitale pentru toată secția, dar s-ar putea să mă înșel. Cam asta a fost atunci…

Când eram la "Jurnalul", era un supliment, "Jurnalul SF", redactat de o gașcă de tineri simpatici. Ne înțelegeam foarte bine. La un moment dat, directorul publicației, un tip la vreo 23-24 de ani cu simțul umorului, a asistat la un congres SF în Italia. S-a întors însoțit de un fotograf italian care făcuse fotografii la congres. M-a sunat de la aeroport, prevenindu-mă: "Fii atent, sosesc cu un fotograf italian care a făcut poze acolo și venim la tine să le developezi. L-am asigurat că ești cel mai bun din țară!". "Bine, veniți!", i-am răspuns. Au venit la redacție să developeze filmele. În ziua respectivă, exact în momentul în care au venit, eram difuzat la radio. Cineva făcuse un reportaj despre situația fotoreportajului în România. A intervievat mai multe redacții și, în cele din urmă, pe mine. În momentul în care au sosit, se prezenta, deci, toată discuția la radio. Persoana respectivă, ca toți italienii, vorbea enorm de mult! Vorbea mult, noi eram în laborator, eu îi încărcasem filmele în tanc, el tot vorbea, eu făceam eforturi să urmăresc discuția de la radio… Voiam să ascult ce am spus eu în comparație cu ceilalți. La un moment dat, îi fac semn să tacă, indicându-i: "Eu sunt la radio acum…". El îmi spunea, în același timp: "Am auzit că ești un mare fotograf!", iar când i-am zis și de intervenția mea la radio, reacția lui a fost și mai admirativă. Tot învârtind în soluții și ascultând, ridic, la un moment dat, privirea și văd în fața mea sticla de revelator plină, iar cea de fixator goală… Dincolo de jenă, a fost o implozie, am "explodat" în mintea mea din pricina penibilului, ridicolului situației, cu atât mai mult cu cât fusesem recomandat… Pe de altă parte, avusesem deja reacția în interior, iar, în momentul când scoteam filmul, trebuia să mimez surpriza, deși știam deja rezultatul… Personal, nu prea pot minţi, așa încât a trebuit să îi mărturisesc: "Uite ce-am făcut…" Norocul mare a fost că avea filme Ilford și am utilizat soluții Ilford. Pentru a testa expunerea lui, am utilizat numai unul dintre cele două filme. Sărmanul, a rămas mut… Nu s-a supărat prea tare sau, în fine, n-a arătat, dar iată ce înseamnă accidentele. Ţi-era teamă, iar până nu vedeai rezultatul pe hârtie, nu-ți trecea. Orice ce se putea întâmpla, orice!

Şi cu digitalul se poate întâmpla să dai delete din greșeală sau să crape card-ul, dar destul de rar.

Cam asta a fost cu digitalul… A fost o perioadă de tranziție cam lungă, ce-i drept, însă noi n-am reacționat împotriva digitalului, pentru că ni-l doream foarte mult! Toți își doreau aparate digitale! Prin urmare, digitalul a intrat în viața noastră de zi cu zi ca un instrument dorit, căruia îi vedeam utilitatea.

- În paralel cu achiziționarea de aparate, au fost inițiative de training-uri pentru utilizarea aparatelor?

Nu, învățam unii de la alții. De fapt, în România, neexistând școală, noi am învățat fotografie unii de la alții. Mai furând, mai spunându-ne unul altuia, dar nu a existat școală. Sau poate au existat niște training-uri, dar nu sunt eu la curent, însă nu cred, pentru că în perioada respectivă, în România, nu erau dealeri sau reprezentațe pentru a organiza training-uri, cum procedează în prezent „Skin”, de exemplu, care, imediat după apariția unui aparat nou, explică performanțele noului aparat sau invită fotografii să-l testeze. Nu, nu erau în perioada respectivă. Învățam, evident, și din publicațiile străine sau de pe internet, deși internetul era la început. În publicații străine citeam studii cumparative despre performanțele și opțiunile aparatelor, despre rezoluții, dar habar nu aveam despre ce era vorba… Noi știam despre rezoluția filmului, despre granulație… pixelii nu ne spuneau prea mult, la vremea aceea. Până când, fiecare a început să învețe, cred, dând cu capul de pragul de sus. Ceea ce e o școală bună, pentru că este bine să înveți un lucru atunci când ai nevoie de el, când îi simți necesitatea, dar ia timp, ia ani de zile. În străinătate, un puști învăța bazele digitalului într-un an de școală, însușindu-și mai multe noțiuni decât dobândeam noi în 5 ani, lovindu-ne de fel de fel de situații, accidental. A fost o trecere lentă și frustrantă.

- Practic, comunicarea dintre voi a ajutat.

Categoric, sigur! Doar de la unul, la altul mai aflam câte ceva, altfel nu aveam cum. Iar așa-zisele școli care existau, așa-zișii profesori erau genul de profesori care testau soluțiile gustându-le, spunând apoi: "Ăsta nu e un revelator bun!". Spuneau puștilor: "Nu, digitalul n-are niciun viitor, tot filmul e baza…" Ipostaze nonprogresiste.

Cam asta a fost cu digitalul, însă, după digital, a sosit Photoshop-ul. Altă poveste… (râs)

- Cum s-a întâmplat cu Photoshop-ul?

Agențiile cunoșteau deja Photoshop-ul. Vadim, Sigheti știau să-l utilizeze, beneficiind de instructaje la Londra, noi întrebându-ne, în paralel, siderați: "Cum a putut să iasă poza asta așa, că am fost și eu acolo și mie nu mi-a ieșit la fel?!" Asta pentru că Photoshop-ul oferă posibilități de corecție de tip analogic. În fotografia de presă, sunt permise doar anumite acțiuni, cele pe care le poți face și în laboratorul foto: crop, contrast, luminozitate, un dram de culoare, dar nu exagerat, pentru că apoi se simte intervenția. Cam atât este permis, dar nu ai voie nici să ștergi, nici să adaugi. Apoi, devine discutabil… În fotografia de presă trebuie să fii cât mai aproape de realitate. A luat ceva timp însușirea Photoshop-ul: ne chinuiam să facem selecții, să determinăm marginea selecței, dar tot așa am învățat: cum descoperea cineva ceva îi arăta celuilalt… A fost un workshop ad-hoc.

Alții, însă, nu voiau să arate! (râs). Evident, sunt și cazuri de genul ăsta!

- Aspectul ăsta nu l-am conștientizat până acum. Discuțiile informale, comunicarea dintre voi, cum se realizau? În redacții sau erau alte locuri unde vă întâlneați?

Prin 2000 cred, Radu Sigheti a avut o idee foarte bună: a fondat AFPR-ul, Asociația Fotografilor de Presă din România, primită cu entuziasm, toată lumea așteptând o asociere de breaslă. Mai fusese o organizație, pe vremea lui Ceaușescu, care există încă, AAFRO: Asociația Artiștilor Fotografi din România. Editau publicația lor, dar era genul "Cântarea României": țărăncuțe, țărani în costume populare, gâze, copaci, natură, nuduri, supraimpresiuni sau amplificări nejustificate.

Radu Sigheti a propus o organizație de breaslă, strict pe fotojurnalism, organizată profesional.

- Ca la carte, așa-i?

Da! El a început într-un bar care se chema "Smart", undeva pe lângă Piața Galați, întâlnirile fiind marțea. Dacă e marți e "Smart". Ne întâlneam acolo săptămânal, beam bere și vorbeam. Apoi, tot el a propus să lansăm "Fotografia săptămânii". Fiecare trebuia să aducă în print alb-negru, A4, fotografiile făcute în săptămâna respectivă. Se fixa un termen limită: până la ora nouă, se adună fotografiile. Se acumula un teanc de fotografii, perindându-se, apoi, din mână în mână. Fotografiile nu trebuiau semnate. Fiecare înscria un "X" pe spatele fotografiilor, la sfârșit, numărându-se "X"-urile. Fotografia cu cele mai multe "X"-uri era desemnată fotografia săptămânii. Foarte interesant! Erau discuții încrâncenate, nervi: "Dar de ce asta, dar uite, asta e de o mie de ori mai frumoasă…". Noi, cei de la "Evenimentul", câștigam cele mai multe etape. Ajunsese să se spună: "Iar Evenimentul?!".

- Deci era o mini competiție între redacții…

Da, mai mult sau mai puțin, dar era o competiție…

- Constructivă.

Da! Așa s-a aflat, de exemplu, despre Petruț Călinescu, prezentându-i printurile în cadrul întâlnirilor ăstora. Petruț, la început, nu prea venea. Era timid, puștan, nu voia să vină. Până când Sigheti mi-a zis: "Adu-l pe băiatul ăsta, să-l vedem și noi!" A venit și l-a cunoscut lumea pe Petruț. I-am prezentat, de asemenea, pe Mihai Barbu și Dan Mihăilescu. Mihăilescu nici el nu venea, dar tot câștigând, a început lumea să întrebe: "Dar cine este Mihăilescu, ăsta?!" După care a venit Karina Knapek. Pe Karina o știau toți, de mult timp. Când a venit Karina la "Evenimentul", am început să aduc și fotografiile ei, fără a da indicii. La sfârșit, întrebarea inerentă era: "A cui e asta?!", "A Karinei", am răspuns. Într-un final, reacția lui Sigheti a fost: "Ce le faci?! Cum Dumnezeu? Unde, cum îi găsești?!".

Mai erau, evident, întâlnirile întâmplătoare în oraș sau de tipul "Hai la o bere!", însă cele din "Smart" erau sistematice, evident, în funcție de programul fiecăruia. Într-o marți, puteau fi 10, în alta 50 de fotografi. Au fost foarte interesante, până când Radu a plecat în Africa, pentru 5 ani, și s-a ales praful, atât de AFPR, cât și de întâlnirile din "Smart".

Mai târziu, acum vreo patru sau cinci ani, Mihai Barbu a încercat să îl reînvie, iar lumea a început să vină. Numai că nu se mai organizau la "Smart", căci era cam scumpă berea acolo. Ne vedeam "La Baricade", de data asta. Același principiu: se venea cu fotografiile, se desemna fotografia săptămânii… Mai mult, Mihai Barbu și fratele lui au făcut și un site, pe care se publica fotografia săptămânii sau primele trei locuri… Un site foarte interesant, tematicile fiind foarte variate: putea fi fotografia săptămânii din sport sau din teatru sau de la un eveniment, putea fi orice temă. Așa s-a aflat de Balaurea. De fapt, nu, Balaurea a fost remarcată în urma fotografiilor expuse pe gard, la exteriorul Muzeului de Artă.

- Nu știu cine este…

Andreea Balaurea.

- Nu știu de ea.

Nu știi? O minune! Este genul Ioana Moldovan, Ioana Cîrlig, foarte vizuală.

Mai târziu, s-a întors Sigheti, găsind întrunirile noastre în desfășurare, reînviate, bucurându-se, evident. A început să vină și el. Ca printr-un făcut, nici eu, nici Mihai Barbu nu o să înțelegem niciodată de ce, după ce a revenit Radu, s-a spart. El era mentorul, el era inițiatorul… Prezența lui Radu ar fi trebuit să fie un…

- Catalizator…

Da. Începuseră să vină foarte mulți copii, iar prezența lui Radu i-a speriat, probabil, el fiind destul de critic. După ce se alegeau fotografiile, Radu spunea sistematic: "Hai să vedem, de ce s-a ales poza asta. Mie, de exemplu, poza asta nu…". Și începeau discuții cât se poate de constructive, care existau și înainte, dar acum, cred că i-a speriat… Nu știu, n-au mai venit. După trei, patru întâlniri veneau din ce în ce mai puțini, până când, la un moment dat, la ultima cred, ne-am regăsit doar eu, Mihai Barbu și Radu… Doar noi trei, acolo (râs). E o glumă tristă, dar asta a fost. Niciunul dintre noi trei n-am putut să ne dăm seama "De ce?".
Cam astea erau, între ghilimele, "colocviile". Așa se nășteau discuțiile… În plus, atunci nu exista Facebook, dar discutam la telefon.

Mai erau, de asemenea, situații de genul "Am niște poze, dă-ți și tu o părere, că eu nu mai știu cât să mai restrâng…", cum a fost cazul lui Marius Nemeș, în urma sejurului său în Indonezia. Avea intenția să participe la un concurs unde trebuia să prezintă maxim 14 fotografii, iar el selecționase vreo 25 de imagini.

Mie mi se dusese vestea că sunt bun editor foto, foarte multe persoane rugându-mă: "Arată-mi și mie care sunt cele mai bune, selectează-mi". Altă sursă de discuții…

- Ce s-a întâmplat cu asociația?

Asociația este închisă acum, dar site-ul există, încă. Radu a fost foarte dezamăgit, și pe bună dreptate. Delegase gestionarea asociației unor prieteni buni, în care avea încredere, iar ălora nu le-a păsat. A fost foarte supărat și avea dreptate! Îl înțeleg… Nu a fost nici măcar supărat, a fost mâhnit, cred.

- În prezent, nu mai există, deci, o formulă asociativă care să funcționeze.

Nu. Din câte știu eu, nu. Există tot felul de grupuri pe Facebook, dar o asociație de același gen nu mai există… Era frumos, era foarte frumos, dând roade, în perioada respectivă. Era necesară, necesară fiind și acum, de altfel!

Radu visa să realizeze foarte multe! Și-ar fi dorit să creeze o școală de fotografie, instituită prin AFPR, să introducă cotizații din care să plătim un avocat competent, capabil să pledeze în favoarea tuturor aspectelor deontologice, cum ar fi drepturile de autor sau licențierea abuzivă, cum s-a întâmplat recent cu Mihai Barbu, la "România liberă" și nu doar cu el… Câți n-au pățit-o… Radu știe, de asemenea, cum funcționează sistemul în străinătate, dar n-a mers în România.

Genul ăsta de probleme există, încă, în prezent: boicotul prețului, de exemplu. Noi luptăm pentru recunoșterea valorică a fotografiei, chiar și din punct de vedere pecuniar, refuzând propuneri pro bono și principiul: "Simte-te bine că te-am băgat în seamă, că îți propunem chestia asta… Ar trebui să fii onorat!", încercăm să ne opunem practicilor de genul ăsta, însă vine un puștan care lucrează pe gratis sau extraordinar de ieftin, sparge piața și trage totul înapoi… Or, Radu tocmai asta își dorea, noi afiliându-ne proiectului lui în ideea asta! Erau principii, demersuri pe care dacă noi, din interiorul breslei, nu le promovam, nimeni nu ar fi făcut-o! În plus, el, în calitate de președinte, reprezenta o garanție, din punct de vedere valoric. Nu era oricine. Era o formulă bună, dar n-a ținut… Ca multe alte lucruri, în România. E de mirat, în contextul fotografilor profesioniști, căci era interesul nostru, al tuturor. Și cu toate astea…

Vorbind de Radu Sigheti, AFPR împreună cu CRP, Clubul Român de Presă, au început să organizeze anual…

- Concursuri?

Concursuri, da, desemnându-se fotografia anului, de exemplu. De aceea i se spune lui Mihai Barbu, "PJ". Decernându-i-se, la prima ediție, "Premiul Junior", noi, prietenii, l-am numit "PJ". De fapt, mai întâi a câștigat Petruț. Când a participat Mihai Barbu, nu exista "Premiul Junior", așa încât juriul a considerat că trebuie făcut ceva, instituind "Premiul Junior". S-a desfășurat vreo 3 ani, cred.

- De când până când?

Cred că 2000-2003… Poate 4 ani.

- Filmul încă funcționând…

Da, în general, se lucra încă pe film. "Reuters" și Robert Ghement de la "EPA" lucrau deja pe digital, dar marea majoritate lucra pe film, scanat ulterior.

- Vorbeam de intenția de a readuce fotografia la adevărata ei valoare, situația nefiind teribilă nici înainte de debutul crizei.

Nu, nici vorbă!

- De ce? Și cum?

Pentru că, neexistând școală de fotografie în România, nu există criterii. De fapt, fundamentul pe care ți-l oferă școala consistă în stabilirea unor criterii. Neexistând criterii, concluzia colectivă este că toată lumea se pricepe la fotografie… Toată lumea! Prin urmare, pentru ei, fotografia era…

- Pentru ei…?

Pentru redacții, începând de la vârf.

Personal, am avut un pic de noroc, pentru că lui Marius Tucă îi place fotografia. Lui i-a plăcut foarte multe ce fac eu. Ce-i drept, la vremea respectivă, nu avea cum să nu-i placă, pentru că erau foarte mulți fotografi de nunți și botezuri… N-am cum să spun… Ți-era silă să te uiți la ce făceau. Chiar asta făceau în timpul liber: nunți și botezuri! Pentru ei fotografia de presă nu exista. Aveau un loc de muncă unde trânteau o fotografie la redacție și atât. Tucă a sesizat la mine altceva și m-a încurajat foarte mult. Așa încât, la "Jurnalul Național", datorită lui Marius Tucă am ajuns șef de departament și nu știu dacă trebuie să-l blamez sau nu, pentru că am ajuns șef de departament înainte de a știi să fac o fotografie bună sau înainte de a mă consuma ca fotograf. Făcusem niște fotografii bune, dar nu era suficient, trebuia să mă rodez. Am început, deci, să coordonez prematur, ceea ce nu mi-a prins bine mie, ca fotograf, dar a prins bine în jurul meu.

- Echipei.

Da. Și nu doar, căci s-a extins. Sunt sigur că foarte mult din ce se întâmplă la ora actuală în fotografie mi se datorează. Nu doar mie, dar și mie! Am fost prima mișcare. Prima! E adevărat că Sigheti, Vadim și cei de la agenții, lucrau de mult bine, profesional, dar ei nu aveau expunere în țară. Ei tot ce făceau, dădeau în străinătate, erau publicați în ziare internaționale de renume, dar în țară, nu-i cunoștea nimeni. Chiar și la oara actuală, puțini au auzit, în România, de Vadim Ghirda sau Radu Sigheti, ceea ce este mare păcat, pentru că sunt fotografi de excepție! Despre ceea ce făceau ei nu se știa în România; ceea ce am făcut eu a fost, în mod special, pentru aici. A fost prima mișcare de…

- Profesionalizare…

Da, și de conștientizare, într-o oarecare măsură, prinzând foarte repede. Ştiam că va prinde! Îmi era clar că puștii asta așteaptă: așteaptă pe cineva care să abordeze profesional situația existentă! Și a prins imediat, fără eforturi, cei talentați aderând imediat, "cu sete". Asta s-a întâmplat atunci, dar numai între noi! Noi începeam să căpătăm conștiința de sine ca profesioniști, vedeam drumul pe care trebuie mers, dar numai noi! Cum spuneam, am avut noroc cu Tucă, însă, la un moment dat, a abandonat, în urma unor discuții foarte dure la "Jurnalul Național". Deși am rămas oarecum prieteni și el și-a păstra admirația față de mine și ce fac eu, la momentul acela, nu a mai putut să mă apere în fața lui Dan Voiculescu și a altora care ne acuzau că am ajuns artiști, spunând: "Hai bă, lasă, vii la mine cu d’astea… Fă-mi dracu’ o poză acolo și gata!".

După o pauză de vreo 7 luni, în care nu m-am înscris în șomaj, căci mi-am zis că poate o să înceapă să-mi placă (râs), am mai avut șansa să mă sune Cornel Nistorescu și Dan Turturică. Aflaseră că nu lucrez, voiau să primenească ziarul lor, "Evenimentul zilei", și văzuseră ce făcusem la "Jurnalul". La "Jurnalul", în doi ani de zile, ajunsesem cea mai bună echipă din România. Era de necrezut!
Amândoi, atât Turturică cât și Nistorescu, aveau gust pentru fotografie, pentru artă. Le plăcea foarte mult, acordându-mi mână liberă. La "Evenimentul" am editat pentru prima dată albumele, am realizat expozițiile și multe altele. Aveau încredere deplină în mine, spunându-mi: "Faci ce vrei tu, Mihai! E departamentul tău, tu te pricepi, nu noi." Am avut mână liberă, până când, s-a ajuns la același discurs: "Hai băi, e prea mult, deja… Bun, bun, dar până când ?! Până unde?!". La început este o deschidere, apoi, în timp, te înghit!

- De ce? Din pricina concurenței?…

Nu, concurență nu exista. În perioada "Evenimentului zilei", pentru a doua oară, aveam cea mai bună echipă din România. Repet, nu exista concurență. Toată lumea aprecia partea de imagine de la "Evenimentul zilei", neexistând internet în perioada respectivă. Se vedeau, deci, doar printurile, doar ziarele, foarte multe fotografii neapărând în print. Începusem să selectăm subiecte. Începusem să spun la ședința de redacție: "Aici nu are rost să trimiteți fotograf, subiectul nefiind relevant.", "Hai bă, dar cine ești tu să…", mi se răspundea.

- Din punct de vedere editorial, lăsa de dorit, deci…

Da… Atât la "Jurnalul", cât și la "Evenimentul", am introdus foto-story-ul. Era o noutate în presa românească. Existau fotoreportaje, dar futilități de genul "Duminica în parc". Niște lucrări fără miză, contemplative și prost făcute fotografic, fără consistență.

În România, am început prin a experimenta eu însumi, într-o primă fază, iar apoi, fiind coordonator, am cerut echipei să își aleagă teme, le-am spus ce și cum să facă și să revină cu un fotoreportaj. S-au publicat. În "Evenimentul zilei" au fost publicate chiar și două pagini spread, în format mare, deci; la "Jurnalul Național", care într-o perioadă era mic, erau câte 5-10 pagini de fotografie după fotografie. Apăruseră, deci, în presa românească serii de întâmplări-eveniment, fiind foarte apreciate, evocate, de exemplu, la revista presei și nu doar.

Însă, în momentul în care noi am început să discernem și să spunem: "Aici fotografia nu-și are sensul…", au început scandalurile. Se trimiteau fotografii la toate măgăriile! Un context care ne scotea din sărite era să mergem la familia mortului. Oamenii aceia sufereau, le murise copilul, iar tu te duceai să pui niște întrebări idioate și să le faci poze. Era îngrozitor, îngrozitor! Sau, dacă era o crimă în nu știu ce bloc, îți cereau să fotografiezi blocul, ceea ce nu avea absolut nicio relevanță. De aici, au început tensiunile…

Plecarea mea de la "Evenimentul zilei" a fost o demisie într-un context foarte dur, profesional, strict profesional, despre care mai bine nu vorbim…

A urmat "Cotidianul". Același scenariu: covor întins… "Mihai, hai la noi, ajută-ne!" și tot protocolul, eu spunându-le că nu mai vreau să aud. M-am dus, în cele din urmă, dar când am văzut cum sunt tăiate fotografiile și paginate în ziar, scandal: "De ce ai tăiat poza asta?! Poza asta este bună, așa, întreagă!". "Nu, nu te pricepi, tu", mi-a răspuns un editor care tăia, de fapt, ce voia el. Pe noi ne scotea din sărite, era munca noastră! "Dacă tu tai din poza mea, nu o mai semna cu numele meu, semneaz-o cu numele tău, pentru că tu intervii grosolan pe fotografia mea!". Asta era valoarea morală, călcată în picioare, acordată fotografiei. În ceea ce privește valoarea pecuniară, era umilitoare! Ambele sunt umilitoare, dar cea financiară era umilitoare la nivel de viață, de supraviețuire!

Când am intrat la "Mediafax", se plăteau 2 euro un download, fotografului revenindu-i 75% din acei 2 euro, pentru un singur download. Pentru 1,25 euro, nici nu te dai jos din pat, cu atât mai mult cu cât toate cheltuielile aferente erau pe banii tăi și cu aparatele tale. Numai biletul de tramvai costa… (râs) În condițiile astea, nu poți pretinde valoare și nici nu-ți permiți reproșuri, știind că o face prin eforturi proprii și aproape pro bono. Cu ce drept ceri o fotografie bună?! Fiind prost făcute, foarte multe fotografii nu erau publicate și mă gândeam la ei, săracii, spunându-mi: "S-a dus până acolo, a făcut o poză proastă și nu intră"… Încă o dată, erau situații umilitoare! Unii dintre ei aveau soție, copii, foarte mulți abandonând, încă de tineri, constrânși să își găsească ceva serios, deși fotografia de presă este un lucru foarte serios (râs), dar nu puteau trăi din ea. În timp ce în România fotografia este plătită în halul în care este plătită, în străinătate, pe o singură imagine poți obține și 300 euro. Pentru una singură! Nu mai vorbesc de salarii, în sine… Sunt salarii din care poți trăi decent. Nu te îmbogățești, dar trăiești decent. În România, salariile sunt umilitoare și la ora actuală!

Prin urmare, prețul nu ține de criză. Situația era aceeași și înainte. Sfera afectată profund de criză însă, și nu doar în fotografie, este printul. Printul a dispărut o dată cu apariția crizei. Dispărând printul, redacțiile au fost decimate, transformându-se în redacții strict online. Din 50-100 de persoane, cât avea înainte o redacție, acum 2-3 inși pot să editeze o publicație online, cu poze mai mult sau mai puțin furate de pe net sau download-ate. Or asta… asta a durut! Pe planul ăsta a făcut criza ravagii. Însă nu doar în România, ci peste tot în lume, cu aceeași problemă confruntându-se toți fotografii, fotoreporterii.

A mai apărut o situație care nu știu dacă ține, în mod special, de criză: ardoarea de a vinde. Pentru a se vinde, mai nou, coperțile conțin, în prioritate, fotografii de monden: sex, femei, covorul roșu, ceea ce depășește clar sfera fotojurnalismului. Covorul roșu este o problemă peste tot în lume! Fotografi celebri se vaită de aspectul ăsta. Chiar și la agenții, ponderea covorului roșu a devenit mult mai importantă, în prezent. Nu știu dacă este relativ la criză sau s-a remarcat, probabil, că publicul asta vrea.

Înainte erau patru subiecte majore: "if it bleeds it leads" (violența), sexul, copiii și, in fine, animalele. Erau subiectele cel mai bine comercializate. Nu doar în fotografie, ci și ca abordare, în general. Acum primează, cred, covorul roșu sau scandalurile între celebrități. S-a impus mult tabloidul, în ultima perioadă.

- Revenind puțin la zona pecuniară. Până la apariția crizei, a existat un moment de creștere?

Nu. Sau nu am sesizat eu. Nimeni nu a sesizat, de altfel, salariile fiind, în continuare, umilitoare…

Mă întreba acum două zile un taximetrist, care terminase ASE-ul: "Dacă aș vrea să mă angajez în presă, ce ar trebui să fac?" "Să renunți!", l-am sfătuit. "La ce să renunț?" "La idee! În presă vei avea salariul de patru ori mai mic decât îl ai ca taximetrist!". Asta este evident, chiar și în prezent. Salariul în presă a fost, întotdeauna, foarte mic. Și nu cred că doar la foto.

- Spre deosebire de funcțiile de management?

Da, spre deosebire de eșaloanele superioare ale unei redacții dar și în comparație cu multe alte domenii. Oricât de bun ai fi fost, nu aveai cum să îi ameninți că pleci, argumentul lor imuabil, folosit în direct, în față, sfidător, fiind: "Sunt o sută de puști la coadă care abia așteaptă să se angajeze.". Din ’90, se folosea același argument: carnea de tun.

- Tendință…

Tinerii lucrează pe orice salariu. Eu am lucrat la început, 7 luni, fără niciun salariu, în probe. Or, sunt foarte mulți de genul ăsta, tineri pasionați, care vin cu visele de rigoare, sperând să ajungă departe. Revenind, ăsta este argumentul de care se servesc ei, spus în față, ceea ce este, iarăși, umilitor, când ai ani de experiență în spate. Personal, nu mi s-a spus, dar cunosc o groază de persoane, cu experiență, cărora li s-a zis! Decât să te confrunți cu un asemenea argument, mai bine îți dai demisia, înainte de a ajunge la o astfel de discuție. E umilitoare și nu permiți oricărui incompetent să-ți spună astfel de aberații. Nu-i dai ocazia! Există câteva meserii de vocație, cum este cea de preot, cea de medic, cea de militar, de pedagog, pe care nu le faci doar în timpul efectiv de lucru. Sunt meserii în care te dedici, creându-ți un lifestyle. Din punctul meu de vedere, meseria de jurnalist este, de asemenea, o meseria de vocație, deci nu discuți în felul, la nivelul ăsta.

- Bine, dar și prin natura meseriei. Nu e o meserie de 9-6.

Categoric! De aceea spun: nu discuți la nivelul "sunt o groază de puști afară…", căci pentru a construi un jurnalism valoric, pentru a atinge performanțe și a obține premii care fac cinste, valorifică redacția, nu vorbești așa! Ar trebui să realizezi ce înseamnă tot drumul până acolo, cum ar trebui, de asemenea, să știi că dacă angajezi un debutant, trebuie consacrați cel puțin tot atât de mulți ani pentru a ajunge la nivelul celor experimentați. E o risipă de resurse umane, incontestabil, valorice.
Un exemplu recent ar fi cel al lui Tucă. Angajații, ne mai primindu-și salariul de vreo 4 luni de zile, au dorit să organizeze un protest.

- Da, cred că am și citit online.

Tucă s-a dus și a întrebat: "Vreți să faceți protest?! Cine e liderul vostru?", iar redactorul șef-adjunct a răspuns "Eu!" "Foarte bine, de mâine nu mai vii! Mai vrea cineva?". Toți au tăcut resemnați, când, în mod normal, ar fi trebuit să zică, în bloc: "Da, eu, eu și eu!" și să plece. E o demonstrație de forță, din punctul meu de vedere, mitocănească și neproductivă. Mai mult decât atât: cu o redacție întreagă de oameni nemulțumiți, frustrați n-ai cum să faci un ziar bun. N-ai cum! O să îți apară zilnic, dar o să îți apară un ziar care va deveni, încet, încet, o fițuică. În condițiile astea, nu poți pretinde calitate sau dedicație profesională…

- Deci criza a accentuat tendința de a suprima resursa umană.

Da.

- În loc să caute în alte locuri, probabil.

Da, dar locurile sunt din ce în ce mai puține, pentru că publicațiile au dispărut, pur și simplu. Nu mai ai unde să te duci! Doar dacă-ți schimbi domeniul.

- La nivel de publicație, de management, că până la urmă e o problemă de management de resurse umane, omul este resursa ta principală: el scrie, el aduce imagini, el generează conținut, nu?

Sigur, trebuie să aibă grijă! E ca un taximetrist care dacă nu-și îngrijește mașina, nu poate merge mai departe, nu poate continua… Or, ei ar trebui să realizeze că oamenii pe care îi au, mai ales cei valorici, sunt oameni de care ar trebui să tragă cu dinții! Ar trebui să se sperie că pleacă de la ei, preferând concurența.

Criza asta, mai mult sau mai puțin reală sau mai mult sau mai puțin creată, criza asta financiară a generat, cum era și normal, o criză morală. Care, sper, să nu devină acută.

- În măsura în care redacțiile s-au redus substanțial, poți să îmi vorbești despre strategiile de supraviețuire, de reconversie, de adaptare, ce s-a întâmplat?

Marea majoritate a fotografilor s-a orientat spre studio. În diverse forme.

De exemplu, Bogdan Dincă, un fotograf foarte bun, împreună cu soția sa, care pornise ca un fotograf entuziast, bun, au făcut împreună o afacere de familie care se cheamă "Fotografie de familie" și fotografie de copii. S-au specializat și fac minuni! Fotografii foarte frumoase!

Mihai Barbu și Bogdan Baraghin au lansat studioul "Photoliu". Fac minuni, și ei!

Mulți s-au profilat pe nunți și botezuri, dar genul occidental, de reportaj-mariaj. Foarte frumoase! Personal, am respect pentru orice fel de fotografie, nu pot eu să fac, nu prea îmi place, dar dacă m-aș apuca, într-adevăr, aș face niște minuni!

Toți își propun serviciile pentru evenimente. Marea majoritate, având experiența fotojurnalismului și neavând alegere, se orientează spre afaceri independente, îndepărtându-se de fotojurnalism.

- În zona fotografiei documentare, au început să existe proiecte?

Cum face Petruț.

- Da, Petruț. Și am citit pe "Thinking outside the box" că mai era…

Andrei Pungovschi, de asemenea, când i se ivește ocazia.

- Ioana Cîrlig și…

Ioana Cîrlig, da, și Marin Raica.

- Da, da. Zona proiectelor personale a început să se dezvolte…

Da, rămânând, cumva, la nivel personal. Petruț, de exemplu, care are nu doar talent, dar și o disciplină aparte, ani de zile a trimis la "Panos Pictures". "Panos" este o agenție foarte respectată, în maniera "Magnum", în ceea ce privește imaginea. După ce i-au văzut lucrările și tenacitatea, l-au cooptat ca membru. Mai obține, deci, comenzi prin "Panos". Mai mult decât atât, proiectele lui personale, cum ar fi "Mândrie și Beton" sau "Marea Neagră", se duc tot la "Panos". El le oferă, iar ei le arhivează, prezentându-l ca membru, în intenția de a-l vinde, evident. "Panos", practic, îl reprezintă, astfel încât, demersul lui Petruț nu este doar personal, fiind foarte bine publicat prin "Panos".

Ioana Cîrlig nu are, încă, aceeași expunerea. Însă și Petruț a avut un început. Finanțările obținute de Petruț pentru realizarea fotoreportajele lui sunt oferite de organizații străine, care sprijină jurnalismul independent, prin intermediul grant-urilor. Cu banii obținuți, își realizează fotoreportajele, având, pe de o parte, resurse financiare suficiente pentru a trăi decent sau la limita decenței, fotografia fiindu-i, de asemenea, publicată, ceea ce este minunat! În plus, expune în străinătate, este invitat la vernisajele expozițiilor lui, totul datorându-se, repet, nu doar talentului lui, dar și unei munci susținute și o disciplină specială. E un parcurs de succes, dar nu-i ușor. Nu-i deloc ușor!

Ar putea fi o metodă, dar, practic, metoda consistă în acești trei termeni: talent, tenacitate, disciplină. Nu știu dacă chiar în ordinea asta (râs), dar toate trei sunt importante! Există disciplinați care nu au atât de mult talent, dar au succes. Până la urmă, seriozitatea contează foarte mult.

- Bine, dar, de exemplu, modelul lui a început să fie preluat și de alții.

Dacă nu mă înșel, Petruț este singurul fotograf din România reprezentat de o agenție de talia "Panos". Evident, cu excepția fotografilor din agenții, dar ei nu sunt reprezentați, ei sunt angajați la agențiile respective, fac parte din staff. Dar el nu este staff, întrucât nu are salariu, e reprezentat de "Panos".

Sunt și alții buni ca, de exemplu, Cosmin Bumbuț. Bumbuț este foarte bun, dar nu este reprezentat, se descurcă pe cont propriu. E un alt mod de a se descurca, fiind respectat ca nume și dorit ca fotograf. Nu știu în ce măsură negociază prețurile, dar trăiește, repet, decent.

- Da, mă gândesc la zona de freelancing, dacă a început să se dezvolte, în condițiile actuale…?

Multe persoane spun că sunt freelancer. E o nouă formă de a spune "n-am serviciu" (râs). Dar freelancing înseamnă a identifica un grup de clienți, lucrezi cu ei și, evident, treptat, începi să te dezvolți. Dacă ai trei clienți, trebuie să îl cauți și pe al patrulea, să îți umpli timpul cu cât mai multe comenzi. Dar, în același timp, freelancing-ul, în străinătate, înseamnă și o dispoziție morală către un anumit tip de fotografie. Cum e cazul lui Petruț, Andrei Pungovschi sau al meu, dar vreau să vorbim mai puțin despre mine. La noi, freelancing-ul înseamnă "Fac orice! Dă-mi ceva de făcut și fac orice!", ceea ce nu mai este freelancing, în sensul inițial al cuvântului.
Freelancing înseamnă că îți alegi tu ce consideri că te reprezintă, stabilindu-ți o direcție pe care o urmezi strict, fără compromisuri. Personal, niciun tip de fotografie nu îmi pare compromis, dar în Romania, în marea majoritate a cazurilor, freelancing înseamnă "Fac orice, de la chiloți până la… Dă-mi și ai să fii mulțumit!".

- Posibilitatea de a lucra.

Exact. Poate fi un stil de freelancing, dar își pierde sensul inițial. A ajuns o formă de supraviețuire, fără șef. De fapt, asta este în realitate, deși, practic, fiecare client este șef, luptându-te, de multe ori, cu ochi de sticlă. Clientul îți spune: "Ţi-am dat banu’, mie asta-mi faci!", tu încercând să îi explici "Dar asta este o fotografie foarte frumoasă…" Ce-i drept, în cele din urmă, ești liber, de asemenea, să renunți.

Cam asta înseamnă freelancing. Free-ul de la început e iluzia libertății; pentru unii este o iluzie, pentru alții nu.

- Mai e un aspect în zona asta de freelancing: lucrul pro bono, o practică mai mult sau mai puțin curentă acum.

Lucrul pro bono… Mi-e greu să-l numesc lucru, muncă. Îl fac, de regulă, cei care au un interes, un scop anume.

Exemplu: cu 20 de ani în urmă, voiam să schimb faianța în baie. Mi-am întrebat un prieten care avea o firmă de construcții: "Cunoști pe cineva, un meseriaș?" Mi-a raspuns: "Vrei să angajezi?! Fii serios! Vorbesc eu cu oamenii mei, nu te costă nimic, suntem prieteni!". Din păcate, și-au bătut joc, eu fiind în imposibilitatea de a-i apostrofa, pentru că nu îi plăteam. De atunci, mi-am zis că nu voi mai recurge niciodată la servicii pe gratis! De aceea, pentru lucrul pro bono, realizat de debutanți, nu poți cere, pretinde calitate. Economisești bani, dar realizezi în final că, de fapt, n-ai făcut treaba pe care ți-ai propus-o, rezultatul nefiind calitativ.

M-au sunat cândva cei de la revista "Foto" din Oradea, spunându-mi că ar dori un interviu cu mine, ilustrat cu fotografiile mele, un material între 12 și 20 de pagini. "Vă va suna redactorul nostru, pentru că suntem în Oradea, și vă vom interviuva prin telefon. Vă rog să ne trimiteți fotografiile.". "Bun, dar n-am discutat despre bani", am răspuns (râs). "Ce bani?", m-au întrebat. "Cum să vă dau fotografiile, altfel?!" (râs). "Păi nu, noi considerăm că vă facem o favoare.", mi-au răspuns. "Din favoarea asta pe care voi mi-o faceți mie, voi câștigați bani, vă acoperiți 20 de pagini din revistă, pe care o vindeți în mai multe exemplare. Cât de decentă vi se pare propunerea dumneavoastră?", "Eh, în cazul ăsta o să vorbim cu alt fotograf", a fost reacția lor. "Foarte bine, vorbiți cu alt fotograf." Ei cereau tot pro bono, principiu cu care eu nu sunt ferm de acord!

În schimb, de exemplu, am fost contactat de niște tipi care intenționau să editeze un disc cu Johnny Răducanu. Văzuseră niște fotografii frumoase, realizate de mine, cu el și m-au contactat pentru coperta discului, întrebându-mă: "Spuneți-ne cât ne costă?" Le-am răspuns: "Fiind vorba de Johnny Răducanu, l-am cunoscut și ofer fotografia, fără niciun fel de reticență." N-aș numi gestul pro bono, pentru că, în contextul expus, este vorba de respectul meu față de un mare artist. Sper din toată inima ca persoanele respective să nu considere gestul meu drept o metodă consacrată, spunând altor fotografi: "Păi, stai, Mihai Vasile ne-o dă gratis și tu vrei bani?" Ar fi o tâmpenie! Sper că au înțeles gestul meu, strict afectiv. Le-am precizat, de altfel: "De regulă nu ofer gratis, dar fiind vorba de Johnny Răducanu, m-aș bucura să fie fotografia mea pe copertă, din respect pentru el", cu atât mai mult cu cât îi datorez ceva special.

Pro bono poate fi, de asemenea, considerat gestul generos al lui Andrei Pungovschi pentru spitalul din Brașov. Ai posibilitatea, însă, de a cere acordul pentru a folosi imaginile, nu împotriva spitalului sau a oamenilor din fotografii, ci pentru a comercializa un story frumos. Pro bono, de regulă, trebuie să fie propunerea ta, ca autor, nu să ți se impună. Dacă ți se cere este nesimțire, pe care, din principiu, personal, o resping.

- Mai este și cazul revistei DoR, care a pornit ca o muncă voluntară, făcută de toți.

Personal, nu sunt de acord. Sper ca Andrei Pungovschi, care lucrează pro bono încă de la apariția revistei, să obțină o remunerație acum, altfel nu face decât să încurajeze un principiu cu care nu numai că nu sunt de acord, sunt împotrivă, atât eu cât și el! Îl voi întreba dacă este, totuși, remunerat, în prezent. Așa ar fi normal, cu atât mai mult cu cât figurează în caseta redacțională. Personal, nu sunt de acord cu principii de genul ăsta, mai ales că ei au vândut de la început. Trebuie să ofere, măcar un procent. "Uite, suntem la început, iei și tu 1%, iar, pe măsură ce creștem, creștem și procentul.". Nu știu dacă au făcut-o…

La fel a făcut Cosmin Bumbuț cu "Punctum", prevenindu-l de la început: "Dacă n-ai grijă de fotografii cu care lucrezi, îi vei pierde!" Și, număr după număr, avea din ce în ce mai puțini fotografi profesioniști, atrăgând din ce în ce mai mulți amatori pasionați. De aceea s-a stins revista, că nu și-a încurajat colaboratorii… Suntem, cu toții, prieteni cu Bumbuț, ne-a solicitat, dar Petruț a fost ferm de la bun început: "Dacă nu plătești, eu nu-ți dau nimic." E împotriva status-ului nostru, e împotriva noastră!

Coperta primului număr a fost realizată de Ikuru, conținând, de asemenea, un material semnat tot de Ikuru. Ikuru Kuwajima este un fotograf japonez, care a stat în România vreo 3 ani, un tip minunat și un fotograf foarte bun. I-a oferit 100 de euro. Pentru tot! Bumbuț spunea: "N-am bani, nu pot plăti…". "Dacă n-ai, n-o faci!". I-am zis de la bun început: "O să vezi că nu o să țină mult"… Și nu a ținut. Nu avea cum, decât regresând nivelul calitativ… Dar până unde să-l mai cobori ?!

- Strategia de a lucra pro bono poate fi o modalitate prin care un fotograf să poată gândi, elabora proiecte pe care să le realizeze așa cum își dorește, să aibă mulțumire pentru ce lucrează, dacă altfel, în altă zonă, în presă, nu mai are posibilitatea?

Da, dar trebuie să trăiască din ceva! Dacă lucrează pro bono, înseamnă că are o altă sursă de venit, iar dacă o are, este alegerea lui.

Există și alte situații. De exemplu, împreună cu cei de la CRJI (n.red.: Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație), am făcut o serie de reportaje, finanțate de o asociație din Olanda pentru încurajarea, susținerea jurnalismului independent. Ne-au finanțat pentru realizarea unui reportaj despre traficul cu carne umană. Au participat jurnaliști din toată Europa. Noi trebuia să acoperim Ucraina, Moldova, Bulgaria, Grecia și Albania, pe subiectul: traficul de carne umană. L-am realizat. Primisem banii, bani de cheltuială și de participare, ca un salariu. Condiția era, însă, ca story-ul realizat să fie editat într-o publicație din România. Prin urmare, l-am oferit gratis, întrucât se înscria în job description. A fost publicat în "Evenimentul zilei". Dar, deși cei de la "Evenimentul" l-au considerat pro bono, el nu era pro bono. Respecta strict condițiile contractuale.

În ceea privește satisfacţia personală, stricto sensu, da, lucrările pot fi oferite pro bono, dar e o situaţie rezervată celor care își permit să o accepte. De exemplu, este la "National Geographic" un colaborator, fotograf pasionat, înstărit. Realizează fotografii aeriene foarte frumoase. I s-au publicat vreo două story-uri, fără pretenţii financiare. El are din ce trăi! Nu numai că e un hobby bine făcut, dar, în plus, este publicat în "National Geographic". Pentru el este un hobby împlinit! Dar "National Geographic" nu va găsi mulți ca el (râs). Nu poate considera asta drept o modalitate de lucru consacrată, deși fac asta… Un alt exemplu de pro bono, într-un context diferit.

- Un ultim aspect. Îmi vorbeai de asociația care a început și s-a oprit.

AFPR-ul?

- Da. O altă structură…

E în stand-by.

- Da, ok, e în stand-by, dar nu funcționează…

Da, nu funcționează practic. S-a închis contabilitatea.

- Mă refer la ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani, în privința concedierilor. Nu există altă structură care ar putea să funcționeze ca un apărător al drepturilor profesioniștilor din presă? Nu neapărat din fotografie.

Există SZR (n.red.: Societatea Ziariștilor din Romania), UZR (n.red.: Uniunea Ziariștilor din România), CRP (n.red.: Clubul Român de Presă), dar nu se preocupă de partea foto.
Eu vorbesc de asociații de breaslă, care ar trebui să se ocupe și din punct de vedere juridic. Nu există o structură, din câte știu eu, care să apere, juridic, drepturile ziariștilor. Mai este Asociația Artiștilor Fotografi din România, AAFR, care a introdus, de curând, o secțiune referitoare la fotografia de presă, dar care mai mult decât să organizeze un concurs anual nu știu să fi făcut altceva.

Așa cum, de exemplu, nu există niciun precedent, nu s-a ocupat nimeni, niciodată în România de copyright.

A fost la un moment dat o tentativă, în urma unui reportaj-anchetă publicat în "Cotidianul", despre fotografia de presă din România. Reportajul a fost publicat, cu copy/paste, în "Hustler" (râs), fără ca cineva să fi fost înștiințat! A fost scandal, toți fotografii hotărându-se - inclusiv Doru Bușcu, directorul editorial de la "Cotidianul" - să atace în justiție "Hustler", ceea ce ar fi fost foarte bine! Cu atât mai mult cu cât "Hustler" nu avea cu ce să plătească.

Mihai Barbu contactase avocați dornici să se implice, să creeze precedentul, dar, în cele din urmă, s-a abandonat, paradoxal, din pricina fotografilor, sub motive că nu aveau timp, că nu erau în țară, că nu puteau să se ocupe… Mihai Barbu a tot tras de ei: "Hai, hai, hai să facem!", dar s-a stins de la sine. Ar fi fost oportunitea ideală de a se crea un precedent puternic, de răsunet în presă. "Păcat!", le-am spus. "Nu numai că incidentul ar fi fost bine mediatizat, dar ați fi avut ocazia să cereți daune morale.". "Hustler" ar fi plătit, erau în culpă! Era copy/paste integral, fidel, o virgulă nu lipsea! Nu eram implicat, căci dacă aș fi fost, aș fi tras eu de ei. Iar Mihai Barbu obosise, sărmanul… "Singur, singur, singur, până când… De unul singur, n-am cum…", a spus într-un final.

- De ce nu se întâmplă nimic, la nivel individual?!

Nu știu… Există un departament pentru legea drepturilor de autor, dar …nu se întâmplă nimic. Situația este, probabil, similară cu cea a protecției consumatorului. Noi, în momentul când cumpărăm o conservă stricată, o aruncăm, fără a face reclamație, cum ar fi normal.

- E un aspect relativ la cultură?

Da, și frica de procese, de costurile avocaților.

Avocații cu care vorbise Mihai Barbu, de exemplu, nu doreau bani. Solicitau un procent din ceea ce se va obține. Erau motivați, se proiectau în deznodamântul procesului.

Am văzut, de curând, la televizor, o emisiune despre medicamentele de pe piața românească, fabricate de firme abilitate, medicamente care provoacă reacții secundare. S-a discutat îndelung, un medic spunând: "În Europa de Vest, dacă un medicament provoacă reacții secundare, se face scandal. Atât producătorii, cât și dealerii iau notă, le retrag de pe piața locală, comercializâdu-le în lumea a treia.". Asta explică prezența pe piața romanească a medicamentelor de genul ăsta, la noi ne existând reacții. Reacții secundare există (râs), însă nu din partea consumatorilor. La fel și în fotografie: oamenii se vaită pe bloguri sau pe Facebook și atât.

- Crezi că există și o problemă de informare în privința drepturilor, interlocutorilor cărora te poți adresa…

Fotografii știu. Știu cu siguranță, nu este vorba de absență informațională, ci de comoditate și resemnare.

Resemnarea, în general, e vizibilă și pe site-uri: pe site-urile fotografilor străini, din anii 2000, fotografiile erau în dimensiuni mici, cât un pachet de țigări. Acum, fotografiile se publică în rezoluție mare, căci de furat, oricum se fură. Au realizat că trebuie măcar să fie vizibile. Un fotograf foarte haios, prezentându-și imaginile, scria: "Dacă doriți să vă acoperiți o crăpătură pe perete, să decorați frigiderul cu fotografiile mele sau să le folosiți în scopuri educative și nu comerciale, fiți liberi să le downloadați la rezoluție maximă. Dacă le folosiți în alte scopuri, vă rrrog!, contactați-mă!" S-a realizat că nu se poate lupta împotriva furtului, furtul practicându-se peste tot în lume și în toate domeniile. Iar dacă pornești un proces împotriva furtului, trebuie să fii perseverent. Oricât de dură ar fi legea, chiar și în țările unde există pedeapsa cu moartea, infracțiuni tot se întâmplă.

Există, în schimb, în străinătate, anumite instanțe specializate exclusiv pe monitorizare, contra cost, evident. Se constituie, de exemplu, baza cu numele fotografilor care trebuie protejați și, în momentul în care organizația mandatată constată o infracțiune, acționează de la sine.

Am, de exemplu, un prieten fotograf de produs, stabilit în Germania. Este afiliat la o astfel de instituție, iar cei de acolo acționează în caz de infracțiune și își iau banul. Nefiind fotografie de presă! El chiar își dorește să fie furat, căci ar câștiga în urma procesului mai mult decât din vânzarea fotografiei. Așa ceva nu există în România. Tot în Germania, Decebal Bădilă, unul dintre cei mai buni basiști de jazz pe plan internațional, a editat, cu mult timp în urmă, un disc, intitulat "Nothing but bass". Un producător i-a împrumutat un mixer, spunându-i: "Decebal, fă ce vrei cu el.". Decebal a înregistrat opt canale de chitară bass. A ieșit o minune de disc! Într-o zi, îl sună un prieten să-l felicite, în urma difuzării discului său, timp de o noapte întreagă, pe postul de televiziune "3Sat". Nu era la curent. Prin intermediul unei agenții de monitorizare, a obținut aproape 20.000 de mărci (nu era încă euro), în urma unei nopți de difuzare. În România, de exemplu, PUB-urile care difuzează muzică ar trebui să plătească Uniunii compozitorilor un procent pentru dreptul de difuzare. În Romania nu există genul ăsta de monitorizare, iar tu, personal, nu poți supraveghea.

- N-ai resurse…

Da, n-ai resurse în sens de răbdare, timp și nici nu știi unde să cauți. Am văzut fotografiile mele furate de la "Vier Pfoten" sau de pe "Reuters", prin tot felul de ziare chinezești, ciudate… Poate le-au cumpărat de la "Reuters", dar nu m-aș fi gândit niciodată să caut în China. Mi se transmiteau pe Facebook mesaje: "Uite, ce am găsit!", dar, personal, nu căutam.

Furtul e o problemă și doare, cu atât mai mult cu cât în meseria asta rar ai satisfacții. Argumentele sunt doar contra, satisfacțiile fiind minore. Ajungi la un stadiu când îți dorești să abandonezi, spunându-ți: "Ce caut eu aici?!"… E o meserie frumoasă, însă, vorba lui Petruț: "Când nu o să mai meargă, nu știu ce o să fac, pentru că eu altceva nu știu să fac! Nu știu altă meserie." (râs). Cam așa este pentru noi, toți. Continuăm să o facem, pentru că altceva nu prea se oferă. Suntem niște limitați (râs). Glumesc, evident, dar chiar nu ai putea să faci altceva mai bine, iar, în mod normal, ar trebui să faci ceea ce îți iese cel mai bine.

- Trecerea ziarelor sau publicațiilor din print în online, care se accentuează din ce în ce mai clar, nu a schimbat cu nimic abordarea fotografiei, în favoarea breslei?

Nu, invers! De exemplu, am plecat de la "Mediafax" pentru că, la un moment dat, mi s-a cerut: "Mihai, fă selecțiile mai largi. Nu le mai lăsa doar pe cele bune…" "În cazul ăsta, ce nevoie mai aveți de mine?! Asta o poți face și tu! Eu sunt aici în calitate de profesionist și nu pot încuraja, acum, o atitudine împotriva căreia m-am luptat ani de zile!". Nu pot să-i spun lui Roșca acum, după ce l-am învățat atâtea: "Dă-mi-o și pe aia proastă", căci va rămâne perplex (râs). Mi-au explicat că majoritatea clienților actuali sunt pe suport online, fiind necesar să actualizeze ilustrația unui articol, in time, din două în două ore, pentru a conserva audiența. Prin urmare, pentru a alterna ilustrațiile dedicate unui subiect, erau necesare douăzeci de fotografii, și nu cele mai bune două fotografii.

- Vorbim de publicații românești?

Da.

- Asta nu știam.

Da, fac un refresh editorial, pentru a asigura audiență în permanență, click-uri și trafic pe site. Dacă un cititor intră acum, ei încearcă să-l determine să revină și peste două ore, pentru a vedea ce a mai apărut. Au follow-up la story-uri, la știri, schimbând, de asemenea, imaginile.

Revenind la "Mediafax", ăsta a fost argumentul lor, eu răspunzând: "Online-ul nu în asta constă: să prezinți mult și prost.". Probabil că online-ul va discerne în timp. Cred că online-ul atrage nu doar prin abundența informației, ci și prin animarea, actualizarea informației. Bombardamentul informativ este omniprezent, televizorul fiind prima sursă de informație, pe sfera vizuală. Procentual, foarte puține persoane se conectează pe net să citească. Este o abordare: "dacă ăsta este momentul, ne adaptăm momentului. Vedem noi mai târziu dacă se rafinează", gândesc ei, probabil. În plus, mă întreb cât este de rentabil. Fotografiile online se vând mult mai ieftin decât cele la rezoluție… Ieftin… aproape gratis! Cred că nici fotograful, sărmanul, nu câștigă și nici ei. E un fel de business cu picătura. Nu cunosc marketing-ul lor, dar eu nu îmi mai vedeam locul, rostul acolo.

De "Mediafax", a fost o despărțire, mai mult sau mai puțin, de comun acord, iar mie îmi era poftă să fac poze! (râs)

- Am văzut pe "Mediafax", de exemplu, că, în afară de secțiunea de editorial, au introdus și secțiunea de Royalty Free.

A, da? Nu știu, nu m-am mai uitat de mult.

- Fenomen pe care l-am observat și la agențiile mari: "Getty" și "Dreamstime", de exemplu. De fapt, la "Dreamstime" a fost invers. Au pornit de la Royalty Free, pentru proiecte comerciale, și au introdus apoi o secțiune cu conținut editorial.

Da, asta nu e rău. La "Mediafax", împreună cu Ovidiu Popa, am intenționat să facem Royalty Free, spunându-le tuturor "Dacă aveți și genul ăsta de imagini, trimiteți!". Când s-ar fi constituit o bancă mai solidă, am fi publicat-o, dar nu prea s-au transmis fotografii. Mai ales că pe aria de ilustrație, de stock images, calitatea trebuie să fie excepțională, primii clienți fiind revistele, care impun calitate. Or, la noi, în privința calității tehnice, e mai dificil… Erau niște tipi care transmiteau, la "Mediafax", fotografie conceptuală și de studio, foarte bine făcută, la nivel standard, ideile fiind, de asemenea, bune, conceptuale. I-am căutat să vorbesc cu ei, dar nu mai sunt.

Alt exemplu: un prieten din Iași, Andrei Nacu, un fotograf tânăr și talentat, a trimis, la un moment dat, la o agenția de stock din străinătate, o fotografie macro, cu ochiul iubitei lui. Acum trei ani, când mi-a povestit, fotografia lui înregistrase descărcări în valoare de 10.000 de euro. Sunt și milionari, premiați în momentul în care ating milionul de euro. Revenind la Andrei, a fost foarte, foarte bucuros când Steve Jobs a prezentat unul dintre iPhone-urile sale, conținând fotografia lui pe display.

Se poate câștiga! Mihai Barbu și fratele lui trimit, de asemenea. Trebuie să fii foarte creativ! Trei fotografii semnate de Ion Barbu, fratele lui Mihai, au avut mare succes, el fotografiind, de exemplu, doar o parte din tastatură, iar pe enter scria: "Add as a friend". A avut succes! În contextul ăsta, poți modifica fotografia, dar trebuie să fii creativ.

- Da, dar e altă zonă.

Da, e altă zonă. Și, sunt două aspecte foarte importante, pe lângă creativitate: calitatea tehnică - rezoluția trebuie să fie foarte bună - și model release. Persoana din fotografie trebuie să își dea acordul pentru a fi fotografiată, în orice context. E un pic mai complicat, deși, dacă ești fotograf de studio și fotografiezi tipe sau model, poți întotdeauna să întrebi: "Uite, facem asta, îți dai model release-ul?". Cred că multe persoane acceptă, contează cum prezinți situația. Chiar dacă persoana este cu spatele, sau chiar dacă fotografiezi numai ceafa, de exemplu, tot îți trebuie model release, pentru că s-ar putea să aibă semne particulare și să fie identificată. Trebuie, deci, să își dea acordul. Chiar dacă fotografia este bună, prima întrebare a agențiilor este: "Do you have a model release?".

În concluzie, e bine dacă "Mediafax" a deschis galeria. Nu are de ce să le prindă rău, e o piață.

- Da, e o diversificare a business-ului… dar nu mai este fotojurnalism.

Nu este, dar este doar o secțiune suplimentară pe site. Este un alt produs oferit, alt tip de imagine.