Prezentare la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism
Valoarea de document a unei imagini are două coordonate - timpul şi locul. Ele sunt de tip obiectiv şi reprezintă instrumentele principale cu care subiectivitatea şi profesionalismul fotojurnalistului operează asupra evenimentului la care asistă.
Astfel, alegerea momentului în care fotograful apasă pe declanşator ca şi a unghiului din care se face fotografia devin nu elemente de tip creativ, ci mai degrabă stilistic. Exemplul cel mai bun ar fi situaţia în care, dacă la un eveniment asistă zece fotoreporteri, toţi zece vor "relata" în fotografiile lor ACELAŞI LUCRU, în zece moduri diferite. Aşadar, fotografia de presă nu este un demers creativ, nu inventează o lume paralelă ci, dimpotrivă, trebuie să reprezinte lumea reală, cu maximum de obiectivitate. Estetica imaginii este doar elementul stilistic care ajută la comunicarea mesajului de tip fotografic.
Fotoreporterul capătă, astfel, responsabilitate atât faţă de subiect, cât şi faţă de cititor, iar modul în care îşi exercită această responsabilitate conferă nivelul său deontologic. Responsabilitatea faţă de cititor constă, desigur, în corecta informare, iar cea faţă de subiect în corecta abordare. Vorbind strict despre fotografia de presă, avem în vedere că subiectul este cu predilecţie omul, în diverse ipostaze. Din păcate, nu toţi fotoreporterii ţin cont de faptul că orice om are o identitate, o personalitate şi un destin, ceea ce îl fac să aibă un drept indiscutabil asupra propriei imagini. Respectarea acestui drept reprezintă responsabilitatea fotoreporterului faţă de subiect.
Revenind la valoarea de document a fotografiei de presă, se consideră că orice intervenţie, digitală sau nu, asupra imaginii, alta decât recadrarea sau ajustările contrast / luminozitate / culoare mistifică mesajul, încalcă criteriile obiectivităţii şi ale principiilor jurnalistice şi trimite imaginea în alte domenii care frizează sau nu artisticul.
Este notoriu cazul destul de recent al unui fotoreporter de război american de la ziarul "Los Angeles Times". Brian Walsky a fotografiat în Irak o serie de imagini în care un soldat înarmat păzea câţiva civili printre care şi un bărbat cu un copil în braţe. Înainte să transmită imaginile a observat că atitudinea agresivă a soldatului dintr-un cadru se "potriveşte" mult mai elocvent cu groaza imortalizată pe chipurile bărbatului şi a copilului din alt cadru. A compus din cele două cadre unul singur pe care l-a transmis în redacţie. Imaginea a apărut pe pagina întâi a două mari publicaţii. După apariţie a fost observat trucajul şi, cu toate că situaţia în sine era reală, deci evenimentul relatat avusese loc, mistificarea a fost considerată atât de gravă încât fotograful a fost concediat iar cele două ziare au făcut cazul public, cu scuzele de rigoare către cititori. Deşi premiat în mai multe rânduri, cariera fotoreporterului a fost definitiv compromisă.
Exemplul de mai sus oferă şi o altă latură a discuţiei, şi anume editarea imaginii de presă. Odată cu moralitatea şi profesionalismul fotoreporterului a fost la fel de sever amendată şi neatenţia editorilor foto. Însă, problema în cazul editării nu constă doar în situaţiile de fals, ci şi în calitatea imaginilor propuse spre editare. Desigur, unul dintre criteriile importante în alegerea fotografiei este estetica imaginii, dar nu este singurul.
Părerea mea este că fotografia de presă trebuie să aibă, pe lângă subiect şi un predicat. Editorul are de ales între ilustraţie şi fotografie. Ilustraţia ar fi, în acest caz, o imagine care are subiectul în suspensie, în timp ce fotografia îşi are subiectul ancorat într-un predicat explicit. Propoziţia pe care reuşeşte să o transmită o imagine bună devine un material de presă în sine, care construieşte o frază coerentă cu titlul articolului pe care îl însoţeşte.
Din nefericire, în presa din România se întâmplă foarte des ca singurul criteriu de publicare a unei imagini să fie spaţiul excedentar. Situaţie la fel de gravă şi de des întâlnită ca cea în care, din lipsă de spaţiu, se renunţă la imagini de certă valoare, care nu de puţine ori spun mai mult decât tone de cuvinte. Un lucru şi mai grav se întâmplă atunci când apar intervenţii "creative" pe imaginea oferită de fotograf. Recadrarea cu pretexte strict "estetice", flip-ul (imagine în oglindă, cum se obişnuieşte să se spună) ascunde, de fapt, inabilităţi în departamente colaterale, cum ar fi tehnoredactarea, şi fac din situaţiile amendate la publicaţii de prestigiu, o flagrantă modalitate de lucru în redacţiile diletante.
Situaţiile de mai sus apar dintr-o înţelegere greşită a fotografiei de presă. Lipsa unei şcoli specializate în fotografie în care tehnica, estetica, categoriile, problematica să fie analizate în profunzime duce la lipsa de criterii, ceea ce face, paradoxal, ca fiecare să se creadă priceput. Acest lucru are drept consecinţă lipsa de autoritate a fotoreporterului într-o redacţie în care toată lumea "ştie" fotografie.
Rămânând un domeniu prin excelenţă tehnic şi utilitar, la îndemâna tuturor, fotografia nu s-a consacrat ca domeniu artistic. În schimb, ca instrument de expresie şi comunicare, prin fotografie s-au consacrat mulţi artişti. "Coloana Infinitului" de la Târgu Jiu nu consacră turnătoria în bronz ca domeniu artistic, ci îl confirmă, încă o dată, pe artistul Constantin Brâncuşi.
