Fotografia de presă din România

În perioada respectivă, nu era fotografie de presă. Fotografia de presă trebuie să fie critică. Pe vremea lui Ceauşescu exista doar fotografie roz, nu era nimic critic, totul era "frumos". Dacă te duceai să faci fotografii într-o fabrică, toţi muncitorii erau curaţi, spălaţi, zâmbind, munceau cu spor etc. Nu era fotografie de presă, era ilustraţie pentru un regim, era propagandă.

- Pe ce subiect se pune, în prezent, accent la noi?

Pe spectacol. În presa sportivă, de exemplu, fotbalul nu mai este prezentat nici măcar în sens sportiv; subiectul este reprezentat de viaţa amoroasă a jucătorilor etc. Nu mai este nimic din ceea ce înseamnă presă sportivă. La fel şi în politică. Discursul în presă reflectă discursul politic. De fiecare dată când te uiţi la ştiri nu afli nimic nou, de zile, de luni întregi se reiterează aceleaşi subiecte. E ca un joc plictisitor, nu e nimic consistent sau informativ pentru public.

- Există o diferenţă de scop între fotografie, în general, şi, în mod specific, fotografia de presă?

S-a numit fotografie de presă, până acum câţiva ani. Între timp, presa a început să utilizeze tot mai mult fotografiile de tip covor roşu, de tip paparazzi, de tip vedete etc. pentru că se vinde, iar publicul asta doreşte.

Fotografii şi agenţiile internaţionale renumite au introdus un concept nou, care nu se mai defineşte ca fotografie de presă, ci fotografie documentară, ceea ce este mult mai aproape de ceea ce fac fotografii buni, în prezent, în presa de calitate.

- Fotografia care apare în presa internă este fotografie de tip documentar?

Cea din expoziţii, da. În contextul ăsta, mi-e greu să găsesc cuvinte blânde. Nu este vina fotografilor, este foarte greu să dai vina pe fotografi, atunci când nu există şcoală de fotografie. Un redactor-şef care a terminat jurnalistica în România ar trebui să ştie ce înseamnă o fotografie de calitate. Dar, în Romania, nu are cine să-i înveţe.

- Care este diferenţa între ce apare pe prima pagină şi un articol oarecare din ziar?

Diferenţa este perceptibilă în cadrul unei editări bune. Dacă ziarul beneficiază de o echipă editorială foarte bună, profesionistă, pe prima pagină se publică ori fotografia care ilustrează cel mai important subiect ori cea mai puternică fotografie de care dispune, în momentul respectiv. În publicaţiile internaţionale, de exemplu, se face rabat de la cel mai important subiect, fiind promovată, pe pagina întâi, fotografia cea mai puternică de care dispun la momentul respectiv, în format mare, chiar dacă subiectul zilei, headline-ul, e cu totul altul. Asta defineşte un editor care ştie să valorizeze imaginea. În România, prima pagină se gândeşte în termenii celui mai important subiect. În publicaţiile internaţionale, abordarea este diferită, bătaia pentru prima pagină fiind de tip valoric. Este foarte importantă fotografia de pagina întâi.

- Lipseşte profesionalismul?

În editare, da. În fotografie sunt foarte mulţi tineri talentaţi, dar, în România, neexistând şcoală de fotografie, nu ajung profesionişti, în sensul didactic al cuvântului. Sunt, însă, foarte buni, sunt mai buni decât foarte mulţi dintre editorii şi redactorii-şef de la ziare. Talentul lor e exploziv!

- Mai important este textul sau imaginea?

Nu cred că există o opoziţie între imagine şi text, e aberant, pentru că imaginea şi conţinutul editorial conclucrează în presa calitativă, nu se exclud reciproc.

În cinematografie, de exemplu, un film realizat după o carte încearcă să repună literatura într-o altă formă, vizuală şi nu numai. În presă, textul şi imaginea sunt împreună, constituie un ansamblu.

- Există o viziune diferită între fotograf şi editor privind fotografia?

Da, de aceea s-a şi instituit meseria de editor. În Statele Unite, de exemplu, un material trece prin 14 vămi. După faza de redactare de către reporter, îl lecturează responsabilul departamentului - care gândeşte "la rece" ce s-a scris - fiind supervizat, ulterior, de un alt departament, unde se verifică toate informaţiile din material. Acest mod de control al materialului este stabilit pentru a se evita subiectivismul. În presă, subiectvismul trebuie să existe doar la nivel stilistic. În modul în care abordezi un subiect, nu ai voie să fii subiectiv. Personal, cred că fotograful şi fotografia nu trebuie să propage mesaje, nu cred în militantismul prin fotografie.

Orice fotograf, inclusiv eu, când merge pe teren pentru a face fotografii, este prins subiectiv, afectiv de scena la care asistă. E vorba de modul în care vibrezi la ceea ce se întâmplă în jurul tău. Când arăţi cuiva fotografia pe care ai făcut-o acolo, persoana respectivă nu are aceeaşi stare pe care ai avut-o tu în momentul în care ai surprins fotografia. Fotografiile de valoare sunt cele în faţa cărora publicul are aproape aceeaşi senzaţie pe care a avut-o fotograful, în momentul respectiv. Editorii buni discern, aleg din imaginile primite doar pe cele care păstrează impactul momentului sau înlătură fotografiile care au valoare doar pentru fotograf.

- Vorbeaţi de anumite trepte prin care trece un subiect. Care e importanţa layot-ului în impactul ziarului, al imaginii?

Când eram la "Evenimentul zilei" a venit la un moment dat o tipă în România, care era art director la "Chicago Tribune", să organizeze un fel de workshop-uri, să împărtăşească din experienţa ei. N-am cum să spun cum a fost la "Evenimentul zilei", unde a fost încântată să întâlnească o echipă foto foarte bună. În schimb era exasperată că nu se reflecta în ziar. Aşa încât, s-a dus într-o seară la paginare, la închiderea ediţiei, să reconstituie o pagină de sport, care era deja făcută pe calculator. Pagina arăta îngrozitor, ca orice pagină românească de ziar. S-a aşezat, a scos afară tot ce era în pagină, reconstruind pagina de la zero. A ales imaginea cea mai bună, a pus-o mare în pagină, cât să aibă forţă vizual, şi apoi a început să se joace cu textele pe margine. A ieşit o pagină extraordinară, într-un sfert de oră. Pagina, iniţial, nu avea niciun impact, arăta ca un almanah, subit devenind o pagină de ziar, cu o fotografie lead, puternică. Din 6-7 fotografii bune, a ales o fotografie mare şi o alta pentru a echilibra, vizual, pagina. După 10 minute, au schimbat pagina cum era iniţial şi au dat-o la tipar.

Eu am senzaţia că în presă sunt foarte mulţi artişti, orgolii creative. Nu sunt rigori. În presă trebuie să existe o rigoare. Lucrurile merg spre bine, fără discuţie, dar foarte lent.

- Dacă nu te publică nimeni, cum ajungi să fii cunoscut, cum reuşeşti prin forţe proprii?

În principiu, un fotograf nu luptă, în mod necesar, să fie publicat, la ora actuală având la dispoziţie canale media care-i permit să-şi publice fotografiile pe un site, pe un blog, şi cred că preferă modul ăsta de mediatizare decât un ziar prost care-i publică fotografia mutilată, taiată sau întoarsă în oglindă. Sunt foarte mulţi fotografi buni care au ajuns să trăiască din activităţi paralele, cum ar fi fotografia de nuntă. Un fotograf, în străinătate, e plătit cel puţin decent, în România, situaţia este, însă, complet diferită. Nu numai că nu ai unde să înveţi, dar chiar dacă ţi-ai însuşit tehnica fotografică, eforturile sunt apoi de supravieţuire. Nu există şcoală, nu există criterii, şi atunci toată lumea crede că se pricepe. Fotografia, în presa românească, este încă spaţiu excedentar, este încă ilustraţie. Odată mi s-a cerut să dau o fotografie care nu spune nimic. Sistemul de presă din România exclude fotografia nu din rea voinţă, ci pentru că pur şi simplu nu se ştie mai mult.

- În străinătate, presa a mai produs fotografii iconice. Există posibilitatea creării unor astfel de imagini - care să apeleze la un public universal - în România?

Cum să nu, există tineri extraordinari, îi cunosc, am văzut imagini de genul ăsta. Ele nu sunt promovate, nu sunt văzute, dar există! În prezent, este o criză la nivel mondial în ceea ce priveşte fotografia de presă, pentru că ziarele sunt din ce în ce mai puţine, iar cele care sunt preferă să folosească imagini de tip celebrităţi sau covorul roşu. Acum sunt, mai mulţi ca niciodată, fotografi buni, peste tot în lume. Extraordinari de mulţi, buni şi tineri, şi nu au unde să se exprime. Situaţia asta există de câţiva ani. Sunt fotografi foarte buni care fac prin eforturi proprii materiale şi nu au unde să le publice, n-au cum să obţină nici măcar banii de cheltuială. Se va crea, probabil, o nouă formă de piaţă, un alt mod de a comercializa fotografia, pentru ca fotografii să poată trăi.

- Ce fotografii sunt cumpărate cel mai adesea de la agenţiile de presă?

Sportul, se cumpără foarte mult. Şi nu doar în România, peste tot se cumpără sportul pentru că se vinde bine. După aceea, fotografiile politice, dar ilustrativ. În schimb, la noi nu există o ierarhie cum există în străinătate. În publicaţiile straine, e o lege, "if it bleeds, it leads". Dacă curge sânge, dacă e război, dacă e crimă, dacă a murit cineva, subiectul se cumpără şi iese pe pagina întâi. Prin urmare, fotografia de război se vinde cel mai bine, sex, sport, copii şi animale. În România, nu se cumpără fotografii cu animale, nu se cumpără fotografii cu copii, nu se cumpără nici măcar fotografii cu sport, cu sex, însă, da. Intervine natura umană, aici.

- Există criterii distincte în alegerea fotografiilor pentru expoziţii sau albume, comparativ cu cele pentru ziar?

Sunt total diferite. Cu o aceeaşi mulţime de fotografii editezi într-un anumit fel un site foto, un album foto, un story într-o revistă sau o expoziţie foto şi cu totul şi cu totul diferit pagina întâi a unui ziar, din cele 300 de fotografii fiind necesară doar una singură.

Un album, de exemplu, va arăta cu totul diferit decât o expoziţie de fotografie, pentru că în album ai spaţiu, fiind un suport în care poţi arăta subiectele uşor extinse sau în detaliu. O fotografie de detaliu, de atmosferă, care poate intra în album, în cadrul unei expoziţii ar fi neînţeleasă, contextul fiind absent. La expoziţie, având doar 50 de imagini, fiecare imagine este oarecum de sine stătătoare, este un alt tip de editare. În album veţi găsi fotografii mai frumoase poate decât cele de la expoziţie, fiind puse în valoare diferit.

Criteriile sunt în funcţie de finalitate, de scopul propus. În funcţie de scop, editările se fac diferit.

- Mai salvează expoziţiile, albumele, reputaţia fotografiei de presă?

Albumele şi expoziţiile realizate în perioada "Evenimentul zilei" reprezentau singurul mod în care puteam să ne exprimăm, să fim noi înşine. Fotografii se bucurau, evident, iar albumule au devenit un element de Public Relations pentru publicaţie.

În plus, sunt convins că orice persoană care vede expoziţia de pe gard (n. red.: expoziţia "Mediafax" 2008-2009, expusă pe gardul Muzeului de artă din Bucureşti), că este student, arhitect, pictor, inginer, bătrân sau un tip cu 10 clase, o apreciază. În raport cu publicul, nu este Public Relations cât mai degrabă PA, Public Address.

Dat fiind că în ultimii ani au apărut telefoanele cu aparate foto integrate, pentru public fotografia a început să fie mai la îndemână, mai accesibilă, fotografia de presă fiind, deci, mult mai bine înţeleasă, apreciată.

Un fotograf bun este acela care reuseşte să facă viu un moment.

- Cum arată ideal fotografia de presă?

Nu există tipare. Personal, văzând foarte multe fotografii pe zi, am un reflex când văd fotografii bune. În momentul acela, ştiu că în poza aia e tot.

13 iunie 2010.