Acest slideshow a fost creat în scopuri necomerciale.
Deşi nu-i vezi, prezenţa lor se simte peste tot. Remarci bărcile atârnând în maluri, hâţânate plescăit de trecerea şalupelor cu turişti, colibele din lemn ascunse prin stuf ori plutele plaselor puse la treabă. Toate par părăsite şi mi-au lăsat strania senzaţie a unei prezenţe fantomatice, ca un duh ascuns în taina unui blestem diurn - ziua năvoadele dorm. Pescarii privesc, când şi când, cerul numărând norii şi îşi amăgesc amiaza luându-şi prin sat treburile la rost. Abia când soarele începe să-şi facă drum spre lumea cealaltă încep să iasă pe uliţa satului şi, doi câte doi, pleacă la bărci. Atunci bărcile încep să alunece zvâcnind greoi la fiecare opintire de vâslă, încruntând luciul apei, lăsând în spate reflexe cu ondulări strâmbe. Dacă ştii ora şi locul întâlnirii, le poţi vedea adunându-se din toate părţile la cotul micului ponton de lângă cherhanaua din mijlocul satului Sfântu Gheorghe.
În fiecare zi, cu o oră înainte de apus, 15-20 de bărci cu echipe de câte doi pescari se agaţă cu parâme de şalupa mare şi se lasă trase pe canale până hăt, departe. De la ponton le-am văzut plecând împreună, dispărând apoi, pe rând, după primul cot, în glumele revederii. Râsetele pescarilor şi mârâitul şalupei se auzeau din ce în ce mai slab, iar satul şi-a aprins luminile, scotocind-şi cămările pentru masa de seară. Copiii aleargau îmbujoraţi de amurg, în timp ce ţânţarii pălmuiau hămesiţi tot ce le ieşea în cale.
A doua zi m-am hotărât să merg cu pescarii. M-au băgat între giumbuşlucurile lor aruncate sonor din barcă în barcă şi, cu puţin înainte ca Dunărea să întâlnească marea, s-au desprins din mersul şalupei, risipindu-se care încotro în locuri numai de ei ştiute. Ai mei aşişderea. Soarele sfârâia mut din depărtări şi îşi stingea focul în apele deltei. Se scufunda în rând cu năvoadele jilave care treceau dintr-o mână în alta, înainte să dispară leneş în apa înnegurată. În timp ce mânuiau ustensilele, vorbeau încet, ca la un ritual vechi, despre lucruri obişnuite - rechizitele copiilor, boala nevestei, nunta lui Grigore ori ciondănelile de peste zi. Mă întrebau curiozităţi de la oraş şi, în ciuda relaţiei pe care o vedeam cum se înfiripă, nu mă scoteau din "domnu’ Mihai". Lotca asculta şi ea, plutind aproape singură. Vâslele îşi încetaseră scârţăitul, lingând doar suprafaţa apei care revenea, în picături, de pe buza lopeţii înapoi în iaz, după ce înghiţea soarele preţ de o clipă. Câte un fâlfăit de aripi, apoi un cârâit de bună seara! de la zburătoare întârziate către cuib. De te miri unde se auzea câte un pleoşcăit care îi făcea pe pescari să glumească satisfăcuţi - "pe tine te mâncăm mâine, moşule…" - era peşte acolo!
Încet-încet bărci şi pescari au devenit mai întâi siluete, apoi năluci şi pe negândite mi-a revenit senzaţia unui mister adânc, ca atunci când, după ce vezi cuibare, scorburi sau vizuini, întodeauna goale dar fremătând de viaţa unor creaturi pe care parcă ţi-a fost interzis să le cunoşti, ajungi să le vezi - măcar pentru o clipă - şi ai deodată revelaţia unui moment magic. Mă găndeam atunci că băştinaşii deltei sunt oameni natură. Că rezervaţia îi cuprinde şi, alături de toate făpturile de aici, sunt unul din miracolele ei.
Pescarii din Delta Dunării trăiesc între cosmogonii… Crepuscular… Acolo unde Apusul Soarelui se face totuna cu Răsăritul Lunii, ori invers, există o taină pe care nu mai au timp s-o afle, pentru că muncesc cot la cot cu astrele. Iar Marea Lucrare a Cerului se îngemănează cu mica lor lucrare şi totul curge în firea lucrurilor. Departe de lume…
