Habar nu aveam cât de mult urma să mă schimbe rugămintea Ioanei Tomescu, când mi-a propus să fotografiez pe stradă animalele fără stăpân. Pe atunci ea era director executiv la "Vier Pfoten" România, biroul din Bucureşti al fundaţiei cu acelaşi nume din Austria, iar eu fotoreporter la "Jurnalul Naţional".
Mi-au plăcut animalele de când mă ştiu şi obişnuiam să le privesc zâmbind, de la distanţă. Am luat, deci, propunerea Ioanei ca pe o provocare.
Până atunci fotografiasem doar oameni cu emoţiile, trăirile şi evenimentele care le compun viaţa. Mi s-a întâmplat să merg în aceeaşi zi la o sinucidere la metrou, la o premiere a unui scriitor la Palatul Cotroceni, la o donaţie de ajutoare umanitare la un azil de bătrâni şi, seara, la un club unde se lansa un disc de muzică rock. Aveam senzaţia că fac ce trebuie, acoperind partea mea din sumarul zilei, cu atenţia canalizată aproape strict pe natura umană. Sau, mă rog, pe ce pricepeam eu din natura umană.
Câţiva prieteni au râs când le-am zis că fac fotografii cu căţei şi pisici iar ceea ce eu numeam provocare, lor le părea doar un job pe lângă ziar. Dar, odată intrat în povestea asta, am început să remarc lucruri despre care nu ştiam mai nimic. Am cunoscut oameni pentru care suferinţa animalelor este propria lor suferinţă şi care îşi dedică viaţa încercării de a le salva, care râd fericiţi când reuşesc şi lăcrimează când nu mai există speranţă. Oameni care fac eforturi să îşi convingă semenii că putem nu doar trăi alături de animale, dar că ne putem bucura de ele şi ele de noi.
Încet-încet, pe lângă oameni, în imaginile mele apăreau tot mai pregnant animale în ipostaze cum nu mai văzusem - sau pe care nu eram obişnuit să le văd. Erau câini şi pisici, dar în situaţii aproape disperate. Înfometaţi şi bolnavi în oraşe în care mâncarea se aruncă, otrăviţi sub ochii copiilor, schilodiţi de maşini sau, şi mai rău, de oameni. Până atunci nu ştiam că primăriile omorau câini cu zecile de mii fără niciun alt rezultat decât măcelul anual, sau că în unele oraşe se organizau potere formate din civili care ieşeau în weekend la vânătoare de maidanezi, cu bâte şi puşti. De unde am tras concluzia că în joc erau ori fonduri europene deturnate, ori doar plăcerea de a omorî.
Am început să citesc în privirile lor mute spaimă, durere, bucurie, furie, umilinţă, rugă, afecţiune, mă rog, aproape toate ipostazele naturii umane, mai puţin cruzimea din plăcere, amuzament, confort sau pur şi simplu cruzime gratuită. Apoi, fără să îmi dau seama, îmi păsa deja mai mult decât aş fi crezut vreodată. Descoperisem în mine o zonă afectivă neatinsă încă de sentimente şi atribuiam compasiunea mea faptului că, spre deosebire de oameni, animalele, deşi pot discerne, nu pot dispune. Îşi trăiesc viaţa forţate de împrejurările create de noi, fiinţe inteligente care discernem şi dispunem de cele mai multe ori în pofida principiilor morale - culmea!, create tot de noi - care ne îndeamnă la iubire şi compasiune. La urma urmei chiar şi oamenii între ei sunt adesea nătărăi.
Aceleaşi gânduri le-am avut când am participat la campania "Vier Pfoten" de salvare a urşilor dansatori din Bulgaria.
Plecaţi la jumătatea secolului XIX din Romậnia, ţiganii ursari s-au răspândit în satele bulgăreşti din sudul Dunării. De atunci, timp de peste 150 de ani, şi-au transmis, din tată în fiu, îndeletnicirea. Puii erau cumpăraţi de la braconierii care omorau ursoaica mamă, apoi li se prindea de nas un belciug cu lanţ, după care începea dresajul pe tăciuni sau tablă încinsă. Muzica acompania tot "ritualul", astfel încât reflexul durerii urma să stârnească prin bâlciuri hohote de râs care însoţeau ceea ce în mod grotesc era numit… dans.
Am văzut durerea resemnată a Violetei, ursoaica rămasă fără blană în urma unei vieţi din care nu avea cum să înteleagă ceva, am văzut eforturile susţinute ale celor de la "Vier Pfoten" care au eliberat-o şi i-am vazut curiozitatea temătoare atunci când a intrat pentru prima dată în parcul natural pentru urşii dansatori de la Belitsa, Bulgaria.
Mai târziu, mi s-a propus, tot de către "Vier Pfoten", să documentez situaţia puilor de leu folosiţi de fotografii ambulanţi din România. În aproape patru luni de documentare aveam să aflu lucruri cutremurătoare. Nu-mi trecuse prin cap că, în fiecare an, puiul de leu din staţiunea de la mare sau munte este altul decât cel de cu un an în urmă. Că după un sezon turistic, înainte să împlinească un an, este omorât sau vândut. Că traficul cu pui de leu pleacă din grădinile zoologice din ţară şi că există firme care au deja crescătorie de feline. Am vazut în cuştile sordide din culisele circurilor, departe de reflectoare, larma orchestrei şi aplauzele în cascadă, masca unei suferinţe fără margini împietrită pe faţa animalelor.
Apoi am luat parte cu "Vier Pfoten" la primul transport de feline mari din Europa către Africa de Sud, unde au fost eliberate în Lionsrock Big Cat Sanctuary, o rezervaţie imensă pe care fundaţia a amenajat-o acolo. Impresionant, momentul eliberării. După o viaţă întreagă trăită după gratii, animalele puteau alerga în voie cu o bucurie frenetică. Explorau împrejurimile şi la fiecare adiere de vânt li se schimba fizionomia, iar durerea, cândva încremenită pe faţă, dispărea cu fiecare miros nou - instinctul reînviat le spunea că au ajuns acasă.
Experienţa pe care am avut-o cu ei m-a făcut să mă reconsider. Ceva înăuntrul meu s-a schimbat profund şi am început să înţeleg lucrurile din jur altfel, de când m-am surpins că nu mai priveam animalele doar zâmbind, de la distanţă - deja realizam cu toată fiinţa mea că şi ele sunt fiinţe la rândul lor. Şi că, de fapt, respectul şi afecţiunea pentru oameni dimpreună cu respectul şi afecţiunea pentru animale nu se exclud, ci se completează. Asta îmi aduce aminte când, copil fiind, am întrebat-o înciudat pe mama cum poate sa ne iubească şi pe mine, şi pe frate-meu, şi pe soră-mea la fel de mult. M-a luat în braţe şi mi-a spus, zâmbind, că dragostea e ca lumina: se răspândeşte egal, în toate părţile.
