Aşa ne-am născut cu toţii - frumoşi, puri, povestindu-ne spaima cu un urlet firesc. A doua zi, priveam în jur cu foame, frică şi frig… Atunci am întâlnit prima fiinţă în sufletul căreia m-am cuibărit doar din priviri. Şi frigul mi-a devenit răcoare, foamea poftă, iar frica teamă doar. An după an, am învăţat să râd şi să plâng în hohote, să nuanţez, să urlu cu intonaţie, pierdusem însă spaima aceea de început - deja vorbeam bine. Până când, în rând cu lumea, m-am simţit dintr-o dată singur. Nu-mi aduc aminte exact, dar ştiu că vorbeam cu toţii aceleaşi cuvinte şi schimbam aceleaşi priviri. Atingerea zilnică devenise un reper orar, iar salutul nu mai avea nici expeditor, nici destinatar. Atunci mi s-a făcut iar foame - de căldură, frică - de cuvinte şi frig - din priviri.
În acel moment al vieţii mele, un câine, pe stradă, mă simte singur. Îl bag în seamă din plictis şi îl chem indiferent. Rămâne precaut la distanţă şi, cu capul întors aiurea, mă măsoară cu coada ochiului. Mă simte. Se ridică şi porneşte uşor către mine, mirosindu-şi paşii cu aplecări din cap. Pe măsură ce se apropie, coada începe să-i ticăie. Îmi miroase bocancii şi se aşază în faţa mea, cu capul ridicat, căutându-mi privirea. Rămân uimit. Îl privesc, mă priveşte şi dintr-o dată parcă ne ştim de când lumea. De atunci, de când am venit pe lumea asta urlând de spaimă. Instinctiv, îl mângâi uşor pe cap. Se alintă sub mâna mea şi clipeşte lung a încredere. Şi nu ştiu de ce, doar din priviri, preţ de un minut-două, uităm amândoi de foame, frică şi frig. Apoi se ridică cu o plecăciune şi pleacă mai departe, cu ploaia în cârcă, călcând prin băltoacele trotuarelor, de parcă luase o hotărâre importantă.
Am rămas zâmbind. Nu mai eram singur. Undeva, înăuntrul meu, mă trăgea de mâneca sufletului, renăscut, copilul care am fost cândva, cuibărit doar din priviri, în sufletul mamei. Şi primul gând, ca o hotărâre importantă, revăzându-mă puştanul alergând prin bălţile trotuarelor, a fost să binecuvântez animalele şi copiii.
